INNUENDA

A gentleman never kiss and tell

2011-12-19T21:35:00.000+02:00

Dacă ar ști această axiomă elementară toți bărbații, ar avea numai de câștigat. În primul rând femei, desigur. Dar discreția le-ar aduce și altele, cum ar fi respect sau onoare, lucruri de preț care nu pot fi dobândite oricum și nici de fitecine.

Din păcate, multe istorii picante de alcov mi-au fost povestite direct din aducere bărbătească aminte. Nu e vorbă, toate istorioarele astea găseau în mine un ascultător atent. De cele mai multe ori pentru că doream să suprind momentul când realitatea făcea reverențe închipuirii și pornea cu ea în cadril. Era ca și când interlocutorul mi-ar fi relatat fanteziile sale erotice transpunându-le, ca-ntr-o fabulă, în personaje gata să vorbească despre propriile-i defecțiuni. Morala nu putea fi decât epică, vă dați seama!

Totuși, o îndoielnică romanțiozitate se instaura în miezul unei abjecții și eu asistam, surprinsă de fiecare dată să constat că onor-audiența, fără deosebire de sex, vârstă sau clasă, o gusta din plin. Fără a se jena de subiect, comenta ca la meci desfășurarea partidei de amor, prezentată, de regulă, cum scrie la carte: cu expozițiune, intrigă, desfășurarea subiectului și moment culminant.

Simțind pulsiunea vulgului, răcanul se anima și mai tare și sufla în orificiul detaliului până sta să crape. Pesemne că numai atenția unei audiențe oarecare îl putea reabilita în propriii lui ochi, Dumnezeu știe pentru ce fel de scăderi: ori nu avea arma potrivită, ori nu știa s-o folosească... Cel puțin dacă mă-ntrebați pe mine. E întotdeauna ceva suspect într-un bărbat care se dă mare cu femeile lui.

Dar și de m-aș fi înșelat! Dacă ai cu ce te lăuda, nu ești cu nimic mai scuzabil decât dacă, din contră, te lauzi cu ce n-ai. Aplecarea spre a relata ce, cum și cu cine faci în pat, pe birou, în mașină, lift, pădure ori alte locații deja clasice de făcut sex, nu-ți face rost de-o întâlnire. De fapt, asta emasculează definitiv un bărbat, cel puțin în fața unei femei cât de cât deștepte.

Femeile nu agreează bărbații cărora se vede cu ochiul liber că le plac toate femeile. Pe cei tineri îi socotesc papagali, iar pe cei mai bătrâni, libidinoși. Femeia vrea ca bărbatul pe care și-l alege ea să fie admirabil, nu deplorabil. Și mai vrea să-i șoptească la ureche, ei și numai ei, că semnalele subtile pe care i le-a trimis i-au ajuns în spirit și-n carne și i-au luat viața pe sus.

Una peste alta, când pornește la cucerit femei, un bărbat poate să aibă multe. Dar dacă nu are discreție, generozitate și ciorapi curați, restul nu mai contează.

C-așa-i românul: tra-la-la!

2011-11-29T16:52:00.001+02:00

Când se-apropie ziua României, se face brusc frig afară! Caloriferele se răcesc precum odinioară, apa caldă tot așa...parcă toate-și dau mâna într-o conspirație coelhoiană, să meargă mai bine fasolea cu ciolanul, micii cu friptana şi mucii cu vinul fiert. Ştiţi voi, de-ale sărbătorilor conaționalilor noștri iubiți! Nu mai flutură nimeni buzunarele, ca până mai ieri. Gata cu lamentările despre umilinţe, să scoatem steagurile cele falnice, avem o țărișoară de serbat!

Parc-o și văd în rochița ei roz, de sărbătorită, cum stă, îmbujorată, în picioare, pe scaunelul cel mic adus de buni’Europa la masa celor mari. În sfârşit o bagă toți în seamă, nu în...altele, ca de obicei! Cum stă așa, întoarsă spre parada omuleților de tinichea, simt că i-aș recunoaște dintr-o mie privirea candidă, ușor șașie, a celor care încă mai cred că toți ceilalți cred în Moș Crăciun.

Nu mai e mult și, uniți în cuget și-n simțiri, om vedea cum ne face țara de petrecanie! Hai ce-om mai cânta, tra-lala-lalala-lalala! Și ce-om mai dansa, tra-lala-lalala-la! Nici fusta lui Marylin Monroe n-a săltat în aburii calzi ai canalizării cum o să tresalte atunci, în aburii beției naționale, inima de român adevărat. La mulți ani, România! Pe 1 decembrie te cântăm, c-așa-i românul: tra-la-la!

Don't try so hard!

2011-11-18T00:26:00.002+02:00

Totul pare că-i bine

2011-10-25T07:33:00.001+03:00

Nici n-aș ști cum să-ți zic. Te uiți la mine cu privirea aia de ”nuuu, nu-mi spune!” iar eu explodez. Sunt cuvinte cărora le furi dreptul de a se naște. Vrei tu să le faci una ca asta?!

Tu taci și-n tăcerea ta se joacă pescărușii din ”Je t’aime, moi non plus”. Plecați de deasupra așteptărilor mele mutabile. Știu că ești cu ea și că ea e drăguță cu mine și că eu sunt cu el și că el e-ntr-un fel prieten cu tine. Dar uneori lumea se reduce absurd la singurul lucru care pare să îi contrazică ordinea. Și apoi vine clipa asta și solilocviile ei despre fericiri imposibile...

În fond, nu mi te datorezi. Suntem doi străini rânduiți unul lângă altul de-o întâmplare, eu și cu tine.
Te-ai întristat? Hai, nu te lăsa afectat! E numai amărala asta care-mi urcă din piept. Ea mă face să mimez lucruri pe care nu le cred. Ea-mi tulbură conștiința și-mi împletește gândurile și-mi înnoadă în gât cuvintele pe care, uite, nu ți le spun. Doar le las să meargă, așa cum îmi vin, cu ochii închiși, pe acoperișuri lustruite de lună.

Mă uit la tine și totul pare că-i bine. Și-mi spun că universul poate fi recreat din particule. Pe inima mea de fată sinceră, se depune -în deplină speranță- praful.

Îți par așa cum sunt

2011-10-07T11:37:00.002+03:00

Știi care-i cea mai mare spaimă a mea? Nu, nu-i bătrânețea, nici moartea. Ci faptul că într-o bună zi nu o să mai interesez pe nimeni. Că spiritul meu, la fel de viu, va trebui să se așeze în poziția culcat cu mâinile pe piept și s-aștepte să moară. Asta mă înnebunește. Pentru un om care trăiește la adâncimea propriilor afecte, nu e pedeapsă mai mare decât să nu aibă cui le împărtăși. Gândul, cuvântul și ființa sunt ancore care fac existența raportabilă. Care nu se pot arunca decât în ceilalți.

Teama de care îți spun m-a făcut, uneori, nedemnă de mine. Am căzut în dizgrația propriului eu pentru că vroiam să par, mai des decât vroiam să fiu. Căutând să nu amân cunoașterea pe mai-târziul unei (im)posibilități, mă ofeream oricum. Mă întredeschideam oricui. Nu puteam risca să se treacă de mine. Asta avea să se întâmple de la sine, peste un timp, fie că vroiam, fie că nu. Mă mulțumeam, așadar, cu provizoriul colac de salvare al bifei. Vroiam să par oricine ar fi vrut ceilalți să fiu.

Selecția se făcea natural. Aceia care nu erau oamenii mei aruncau doar o privire și, neînțelegând ce văd, se îndepărtau. Dar pentru fiecare celălalt care a intrat, a meritat să pun toate acele nade ale superficialității. Mi-am desfătat spiritul numai cu oameni dintre cei mai interesanți și asta fără să fi știut niciunul la ce să ne așteptăm. Îmi plăceau mai ales acele prime tatonări, când, în preajma stranietății, precum un melc, intuiția scoate coarne transparente, vibrante, să-i simtă ființei conturul. Ce regal, omul îmbrățișând omenescul! Era de parcă atunci, pe loc, s-ar fi dizolvat tot restul lumii și am fi rămas doar noi, contopindu-ne culorile, iubindu-ne, cu sufletul la gură al secundei muribunde.

Au fost, desigur, și încercări de a mă replia către ”a fi”. Ancora lui e, însă, atât de grea, că abia reușesc s-o ridic, și asta numai în zilele în care spiritul mi-e odihnit. În acele clipe, am senzația că în sufletul meu locuiește un șoarece. Că habitaclul lui natural au devenit atriile și ventriculele mele. Iar zgârciul sternului e lucarna prin care privește spre lume, dintr-o postură reflexivă. Nepotrivită cu timpurile. M-aș putea obișnui cu el acolo. Într-un fel, faptul că roade din mine, este un act de intimitate.

Dar nu m-aș putea împăca niciodată cu singurătatea nevoii de rezonanță. N-aș putea trăi tânjind să descopăr și să fiu descoperită. Trebuie să am porturile alterității cu mine până la sfârșit sau voi eșua în largul nedefinit al ultimului quo vadis. Îndreptându-mă pe vecie spre nicăieri.

Aș vrea ca...

2011-10-06T04:07:00.000+03:00

Iubirea să devină un graffitti pe zidul fiecărei case...

Viața privată, care a devenit un bun neprețuit al spațiului public, să se întoarcă în matca sa.

Cel mai puternic reflex condiționat dobândit în societate să nu fi fost acela al eschivei. Al prefigurării celuilalt ca potențial agresor.

România să nu mai fie pe harta lumii la fel de instabilă ca terenul de fotbal improvizat din africani , în reclama Pepsi, a cărui poartă se muta de fiecare dată când cineva trebuia să dea gol.

Să învăț să-mi metabolizez neputința: din ea să opresc disperarea (în principiu, disperarea te poate duce oriunde; de ce nu și unde vrei?”) și să dau afară slăbiciunea (numele e înșelător, slăbiciunea e o ditamai piatra de moară!).

Să mărturisesc faptul că aș putea vorbi despre plăcere trei zile și trei nopți și, mai mult ca sigur, ar fi doar un bref a ceea ce aș avea de spus. Asta pentru că, prin firea mea, sunt dedată plăcerii. Dar prin educație, mă abțin.

Să-mi explice cineva de ce, pe de-o parte, există femei pe care maternitatea nu reușește să le facă mame și, pe de alta, există mame fără copii.

Să-i explic cuiva că orice formă de fidelitate e provizorie dacă nu e întreținută de o neputință. Dacă n-ai timp, n-ai spațiu ori n-ai avut noroc, nu ești un partener fidel, ci unul constrâns la fidelitate!

O plăcere de-a mea!

2011-07-05T00:19:00.000+03:00

Lucrată pe întuneric

2011-07-04T13:25:00.001+03:00

Inspirată de un prieten de peste ocean, pe care-l admir și care dăduse like paginii facebook a unui guru al prelegerilor motivaționale, Anthony Robbins, începusem să citesc online, aseară, cartea acestuia : ”Putere nemărginită”.

Înainte de orice, trebuie să spun (unii dintre voi o știu deja) că nu am fost niciodată o iubitoare de cărți motivaționale. Ba dimpotrivă, de câte ori vedeam astfel de titluri în librării, îmi arboram mental steagul superiorității, zâmbind ironic, gen ”lăsați prosteala, că am un creier și nu mi-e frică să-l folosesc!”. Până acum, consideram cărțile motivaționale o exploatare a câmpului aspirațional al individului, având drept unică finalitate manipularea lui mercantilă.

Dar să mă întorc la ziua de ieri. Citesc eu câteva pagini din carte, dintre care una era sumarul, două- prefața și restul introduceri în temă, legate de învingerea fobiilor și mi se face somn. Cum eram trezită dis-de-dimineață și cum a doua zi urma să repet figura, m-am retras în dormitor pentru somn. Și unde nu-ncepe puterea nemărginită să lucreze-n mine, de și acum, când vă scriu, parcă îi simt învârtoșenia!

Carevasăzică nea Tony Robbins ăsta, mă lucra pe întuneric. Întunericul minții conștiente, desigur, că doar suntem în plan psihologic. Începuse, pesemne, să-mi încingă circuitele încă din trezie, cu preludiul ăla despre fobii. Or, în zona fobiilor, eu am mai multe terminații nervoase decât alții. Orice găsiți în literatura de specialitate ca inspirator de temeri cvasi-iraționale oamenilor, găsiți și la mine în sertărașul cu tăblița: ”Nu deschideți! Fobie rea!” Înălțimi, strâmtori, păienjeni, albine, lifturi, locuri întunecoase, efecte adverse scrise în prospectele medicamentelor, you name it! Pentru o minte penetrantă de expert în programare neuro-lingvistică, eram mai vulnerabilă ca o vulvă de nalbă, cu rouă pe ea.

Se-nțelege, deci, de ce ultimele frame-uri inteligibile, înainte de-a adormi, mi le deschisesem undeva, la granița dintre putere și nemărginire. De acolo am început să visez. Și nu știu dacă interpretarea viselor este taman magistrala care duce la cunoaşterea inconştientului, cum zice tata Freud, ori dacă i-am visat vreunul din visele lui clare, rezonabile ori obscure. Dar am motive să cred că m-am culcat vampir și m-am trezit Buffy, spaima vampirilor.

Se făcea că eram prietenă cu o drogată, nu rețin contextul, dar nici nu contează. Ceea ce m-a frapat era siguranța cu care, pe un ton calm și convingător, îi repetam, ca un disc de vinil zgâriat cu o monedă aniversară a marketingului: ”Acum e timpul tău! Arată lumii ce poți! Poți orice vrei!” Trebuie că se lăsa greu drogata, de vreme ce am găsit de cuviință, ca ilustrare supremă a ditirambilor mei argumentativi, să-i arăt că, dacă vreau, îmi pot face evantai și din spaghetti fierte. Și iată cum, visul s-a sfârșit cu mine învârtind, în chip de ventilator, o macaroană care, culmea! făcea atâta vânt, încât pletele-mi dansau ciuleandra, care-ncotro, în aerul odăii in(sau poate sub)conștiente.

Inutil să vă spun cât m-am trezit de motivată psihologic! Și cum mă gândeam eu la asta, luând pe veceu postura Gânditorului de la Hamangia, mi-au căzut ochii pe o revistă Historia, aflată pe etajera din dreapta. Cu litere îngroșate, pe coperta ei, trona titlul ”Ostași, vă ordon, treceți Prutul!”.

Era prea mult! Deja mă copleșise rafala imperativelor. M-am simțit precum un somnambul trezit brusc pe marginea propriilor abisuri. Mi-am jurat că, de azi înainte, nu voi mai subestima vreodată puterea nemărginită a unei cărți motivaționale. Mai ales decă e scrisă de Anthony Robbins.

Cuconometru

2011-06-23T21:03:00.004+03:00

Sunt îmbrăcată în bej. Pe-afară, soarele de plin iunie a spuzit pielea tuturor, numai a mea arată ca a Cleopatrei. Nu mă îmbăiez în lapte de măgăriță, ci-n cremă cu factor de protectie 50. Un fel de formol în care cred femeile care nu vor să îmbătrânească. Mă aflu într-un restaurant, la mare. Stau picior peste picior, în timp ce, pe sub masă –de parcă mi le-ar vedea cineva- îmi întind în laterală, în chip de slash, teancul de două picioare terminate cu pantofi incomozi, cu toc. Coatele-mi odihnesc regulamentar, pe cotiere de aer, trase la marginea trunchiului. Îmi comand somon pe grătar, fără garnitură și apă plată, fără lămâie. Vorbesc, zâmbesc și gesticulez fraze care conțin ”pe vremuri” și ”îți amintești când”...Ce-ar mai fi de spus?

Cuconometrul înregistrează valori galopante. Mai am puțin și devin mama. Cred că de aia refuz să mă tund. E ultima geamandură. Dincolo de care, dacă treci, simți cum se adâncește rahatul.

You're aging well

Asculta mai multe audio diverse

Din weekend

2011-06-20T22:43:00.000+03:00

Puțină relaxare n-a omorât pe nimeni, nu? ;)

Viața de-a-n boulea

2011-06-16T12:39:00.000+03:00

Ne-am născut pentru un destin mare. Toți credem asta, în sinea noastră. Cel puțin o vreme. Avem nevoie să o credem, ca să ne înscriem de bunăvoie pe autostrada către nicăieri, a vieții aceleia, de-a-n boulea. Știți voi: te naști dintr-o întâmplare, îmbătrânești mai repede decât te-ai aștepta și apoi mori ca un câine. Între timp, n-ai avut o carieră, ci doar un serviciu, n-ai trăit o mare iubire, doar frisonante așteptări ale ei, nu l-ai întâlnit pe Dumnezeu. Rendez-vous-urile ocazionate de Paște, Crăciun și frică nu se pun!

Cred că moștenim tara asta a așteptării nerealiste. Părinții fiecărui copil au nutrit credința că odrasla lor va mișca lumea, bătând în sfârșit monedă și blazon pentru întregul neam. Nici ai noștri n-au fost mai breji. În laptele matern erau dizolvate supradoze de neîmpliniri, de neliniști, de umilințe nerăzbunate. Toate visele eșuate în posibilități ale înaintașilor noștri erau acolo. Trebuia, așadar, să fim cineva! N-aveam încotro!

Numai că, dacă viața noastră era programată de la naștere să fie un succes de casă, tot așa erau și șansele de a rămâne un oarecine. Practic, avea să fie un meci nul. Urma să aflăm pe parcurs că totu-i un provizorat, o presupunere, o demonstrație fără ipoteză. Că nimic din destinul nostru nu conduce către o concluzie, pentru că însăși viața e doar un guguloi de clipe disparate în care am râs, am crezut, ne-a fost rău, am sperat, ne-am zbătut, am dormit, ne-a fost teamă, am iubit...

Trăitul de-a-n boulea nu e ușor. Sunt atâtea lupte sterile de dus! Tu în război cu tine. În contradicție cu societatea. În conflict cu istoria. Mereu suntem noi și încă cineva împotriva noastră. Ne-am întoarce în coconul matern, dar mamele iau personal ratarea copiilor! Ne-am lăsa pe mâna prietenilor, dar ei ne-ar vinde, prinzându-ne de tricou, cu boldul cinic al nepăsării, disclaimerul BOU. Ne-am căuta un duhovnic, dar rar se găsește om să nu judece omul. Cel mult ar privi indiferent cum scoatem, în convulsii, adevărul nostru, achitându-se de Dumnezeu ca de-o datorie.

Nimănui nu-i va păsa cum ne pasă nouă de viața noastră. Suntem sihaștri în chiliile propriilor existențe. Ceilalți fie n-au fost de la început, fie nu vor rămâne până la sfârșit. Și totuși, singurul lucru de care avem nevoie cât trăim e să respirăm cu patru plămâni, transformând o alăturare formală într-o contopire. Una foarte, dar foarte personală. Care să dea sens până și unei vieți trăite de-a-n boulea.

De vorbă cu celălalt

2011-06-13T17:29:00.001+03:00

Și am ajuns iar la monolog. Veșnica metastază a comunicării. Când unul crede că celălalt nu mai vrea să știe ce are de spus. Probabil nici nu greșește. E o politețe generalizată a ascultatului, în care mimezi răbdător interesul, în timp ce aștepți să-ți vină rândul la cuvânt.

Niciun gând nu-și poate face voluta completă în condițiile astea. Indiferența retează aripi, schilodește. Nu am ajuns încă la indiferență. Dar suntem cu biletul către ea în buzunarul secret.

Ideile nu mai circulă liber între noi, ca un inspir-expir vital. De sentimente ce să mai spun! Sunt duse la picior, în lesă scurtă, cu botniță. E o patologică teamă de sfâșiere, deși niciodată gândurile nu ne fură mai blânde.

Degeaba ne-am dres glasul, pregătiți să riscăm. A fost de ajuns secunda aceea, de dinainte. Și toate viorile au ezitat deodată. Iar în tăcerea lor, când plecam, am auzit secundarul ceasului tău bătând în timpul meu, ca-ntr-un gong de aramă.

Pentru empatie, apăsați tasta unu

2011-06-03T05:18:00.000+03:00

E trecut bine de miezul nopții. Sunt posacă. Azi sunt dușmanca lui moș Ene și nici roibul optimismului nu m-a ținut în scări azi. Sunt o mie de motive. Mi-e cald. Am restanțe profesionale. Nu mai sunt decât 23 de zile până să fiu iar declarată repetentă la făcut copii. Ieri era să dau foc casei, fiindcă am uitat câteva ore bune ibricul de ceai pe foc.

Mă urmăresc tot felul de idei, cu pălăria trasă pe ochi și gulerul ridicat. Doar eu știu de ele. Așa cum știu câte vise se vor mai naște și vor muri exact acolo, în căpățâna mea socratică, în timp ce eu voi continua să stau la planșeul teoriei, elaborându-le trasee imposibile. În mintea mea se îmbrâncesc să încapă atâtea gânduri, atâtea imagini, încât cred că o să se sudeze, până la urmă, într-un iPphone 4, cu video apelare și viață proprie.

Cât să reziști?! Am existența plină de evaluatori și o nevoie acută de oameni în fața cărora să las garda jos, să relaxez spatele și să-mi golesc mintea, fără senzația că o să mă judece. Dacă mai port mult corsetul criteriilor sociale obligatorii, care mă șterg și mă desenează din nou, în fiecare zi, o să mă trezesc așteptându-mă să devin altcineva decât cine sunt de fapt. Și trăind o continuă dezamăgire dacă nu se întâmplă.

Mai bine mă întorc împăcată la mine. Și cine știe...Poate o să pornească o nouă ploaie. Să toarne până o să ne înmoaie amândurora apretul ăsta care ne intră precum un timbru sec în carne. Și atunci o să vrem, poate, emoții libere, nepăzite de măsură. Și empatie. Apasă cineva tasta? Unu’?

Something in his voice...

2011-05-13T20:00:00.000+03:00

TOM WAITS - Green Grass [ live&original ]

Asculta mai multe audio acustica

Dacă nu eu, atunci cine?

2011-05-03T05:33:00.002+03:00

Când vine vorba de muncă, recunosc: nu sunt tocmai un organiser uman. Dar nu mă plâng. Îmi convine harababura asta pe care numai eu o pot înțelege și controla în termeni de eficiență. O consider o formă de libertate personală exprimată. În plus, pentru că, de fapt, nu-mi place să trăiesc în dezordine, mă stimulează să gândesc optim în condiții de stress. Ceea ce-i de folos în cam orice profesie.

Nu mi-a fost ușor să ajung la libertatea asta. A trebuit să îndur să mă tot răstoarne câte unul de pe scara valorilor exact când ajungeam sus. Cât am lucrat la stăpân, m-am simțit într-un veșnic joc de-a Popa-prostu’ pe porunci, eu fiind, desigur, cea care pierdea. Ani de zile a trebuit să sar într-un picior și să strig cucurigu prin vreun birou unde un șef își făcea socoteală că pentru banii pe care mi-i dă, îmi poate cere, practic, orice. Eventual și face.

Cu cât eram mai calificată (și m-am străduit să fiu), cu atât cererile erau mai revoltătoare. Fie trebuiau terminate ieri, fie frizau ilegalitatea, imoralitatea sau imposibilitatea, fie erau comisioane personale ale șefului meu, fără legătura cu fișa postului pe care-l ocupam. Dar și de n-ar fi fost! Nu mi s-a potrivit până acum obediența, deși cumva am reușit să fiu suficient de diplomată încât șefii pe care i-am avut să nu o afle decât odată cu demisia mea.

Asta e! Nu găsesc apetentă subalternanța. Vanitatea mă ciupește de fund imediat cum dau să mă îndoi de spate a servilă executare. Și atunci, brusc, nu mai pot mișca un deget. Creierul meu refuză orice comandă străină. Semn că, pentru mine, e curată corvoadă o treabă pe care mi-ar da-o, sub imperativul lui ”trebuie”, oricine altcineva decât propria-mi persoană! Nu contează tonul pe care mi se transmite ce am de făcut! Blând sau autoritar, mi-e totuna! La fel de constrânsă mă simt.

Cel mai mult, în ideea de subordonare, am urât faptul că o persoană perfect aptă să facă aceleași lucruri, ți le dă ție de făcut. Bașca te mai și verifică, respirând prin toți porii convingerea că le-ar fi făcut mai bine ca tine. Ca oricine. În plus, de regulă, primești sarcinile de care vor șefii să se debaraseze. Ești numai bun să te ocupi de partea ingrată a problemei, de treaba lor murdară. Să fii tu interfața cu pericolul ori cu sila, să preiei tu hârțogăraia, cârca, statul la cozi, alergătura și responsabilitatea lor.

Avocatura a venit ca o binecuvântare pentru mine. A fost o succesiune pașnică la tron: a plecat ultimul șef, am venit eu. Păi, dacă nu eu, atunci cine?
Pink Martini - Je Ne Veux Pas Travailler

Asculta mai multe audio diverse

Relax! Have a Martini!

2011-04-30T17:20:00.001+03:00

Dincolo de faptul că-s fan Pink Martini, mie mi-a dat videoclipul ăsta o stare de bine. Luați aminte și la cuvinte. ”Lyrics”-ul, nu tonul face muzica! :P

O partidă de sens

2011-04-28T02:13:00.000+03:00

Privită cu un ochi rece, iubirea de semeni e o deviație de afect. Nu poți să dai mult, la multă lume și să saturi! Asta numai lui Iisus i-a reușit! Noi, ceilalți, iubim o dată, de două ori și apoi gata cu pâinile și cu peștii!

E mult mai simplu să te descurci cu iubirea, când vine sub formă de consumabil. Atracție și distracție. Nu contează câte jurăminte și-au făcut cei doi. Nu e nimic definitiv într-un ”te iubesc” de îndrăgostit. Pentru că îndrăgostitul care se ține de cuvânt este la fel de rar ca hoțul care se lasă de furat sau bețivul care se lasă de băut. Promisiunile lor sunt echivalente.

În plus, obișnuința poate dezarma iubirea înainte de a-ți intra în casă. Cu cât suntem mai apropiați de cineva, cu atât ne pierdem mai mult cordialitatea față de el. Ne permitem mai multe, ne deranjăm mai puțin pentru a-i face plăcere. Rând pe rând, se șterg toate fardurile sociale care ne-au aranjat personalitatea făcând-o dintru început agreabilă.

Este fix ca atunci când ești foarte beat și uiți de orice politețe socială. ”Fac lucruri de neînchipuit când beau”- spun unii, ”am tot soiul de apucături care, altfel, nu mă caracterizează”, mai adaugă. De fapt, abia atunci, când au pierdut controlul asupra lor, au fost, în sfârșit, ei. Beția e libertatea de a-ți asuma temperamentul, pulsiunile, fără cenzura conștiinței.

De aceea, când ajungi să te dezvălui, într-un final, partenerului, acesta are senzația că nu mai știe cine ești. Că nu mai are în față persoana de care s-a îndrăgostit. Crede că te-ai schimbat și de aceea nu te poate iubi. Dar tu așa ai fost tot timpul, doar că acum, din indolența adusă de obișnuință, nu te-ai mai obosit să-ți cosmetizezi defectele.

Probabil ăsta e cel mai comun motiv din pricina căruia eșuează atâtea relații -oricâte zile bune ar fi avut ele. Cei doi se despart, pentru că s-au cunoscut în sfârșit și, nemaiplăcându-se, nu și-au mai datorat nimic. Nici toleranță, nici respect, nici prețuire pentru lucrurile bune făcute împreună. La urma urmei, nimeni nu poate fi constrâns să păstreze amintirile frumoase în același clasor cu oamenii care le-au generat.

Și ar mai fi ceva, în afara hibelor uitate la vedere. Faptul că, practic, ne pierdem răbdarea față de partener, pe măsură ce ne pierdem interesul de a afla ceva, orice, despre el...Timpul împreună cu celălalt ne fagocitează curiozitatea, împuținând lucrurile de descoperit la acesta. Pur și simplu, nu mai e un teritoriu virgin și foamea noastră de cunoaștere, odată potolită, ne îndeamnă la siestă cu ochii în peisaj.

Desigur, nimic din toate astea nu se aplică atunci când e vorba de iubire adevărată. Dacă, însă, începeți să recunoașteți vreunul dintre simptomele descrise, știți ce aveți de făcut! Invitați-vă relația la o partidă de sens și dați împreună verdictul cel cinstit: despărțire.

...think of me as a train goes by

2011-04-27T11:59:00.000+03:00

Viața- note de fundamentare

2011-04-26T20:25:00.001+03:00

Ce am făcut de Înviere? De Înviere, m-am gândit la moarte. Știu, pare o antinomie. Dar așa s-a întâmplat. Am avut un răgaz de introspecție, în timp ce în biserică litania prindea gust de rugă și miros de tămâie. Mi-am dat seama, cu acest prilej, că noi, oamenii, facem aceeași greșeală mereu și mereu și nu mai învățăm din ea nimic. Niciodată. Vorbesc de greșeala de a crede că suntem veșnici și înconjurați de veșnicie. De a ne pune pe pilot automat viața, mulțumindu-ne să trăim la altitudinea de croazieră, cea care-ți permite să te miști încoace și încolo, ignorând că faci asta în interiorul unui tub suspendat între planete.

E ca și cum ceva ne-ar lua mințile distrăgându-ne atenția de la ce e cu adevărat important. Mă-nțelegi? Într-o chestiune de viață și de moarte, iminența nu ne mai deranjează. Stăm cu laptopul în brațe și dăm ”like” la pozele colegului de liceu, surzi la timpul prețios care se scurge pe lângă noi cu scrâșnet de Titanic lovit de ghețari.

Habar n-am dacă faptul că nu conștientizăm în fiecare secundă a existenței noastre că urmează să murim unul câte unul -într-o ordine întâmplătoare și indiferentă la fericire, vârstă sau caracter- ne salvează sau ne distruge. Poate dacă am ști, am da amplitudine gesturilor noastre vitale, storcând bucuria din fiecare întâmplare petrecută. Nu am mai fi baletul mecanic al schimbului grotesc de mărfuri și al falselor interacțiuni generate de el.

La fel de bine, s-ar putea, însă, ca fiecare clipă trăită cu conștiința acută a propriei mortalități să picure în noi o otravă care ucide lent spiritul. Poate chiar îndemnându-ne, ca-ntr-o arie a absurdului, să ne punem singuri capăt zilelor. Sinucigându-ne din frică de moarte.

O să-ți spun repede, pentru a nu-mi lăsa prea mult timp să metabolizez ideea. Din perspectiva morții, am văzut clar cât mă înspăimântă viața. Partea ei cinică. Implacabilo-sisifică. Cea cu o logică de neînțeles.

M-am trezit spectator al unui film fără nicio noimă. În care cineva, aflat cumva cu spatele la mine, se chinuia să bage ața-n ac, în timp ce blocul în care era se dărâma etaj cu etaj. Omul se presupunea că știe asta. Doar se zdruncina totul în jurul lui și se auzea huruitul ăla infernal, de grinzi frânte și cărămidă strivită. Dar el continua să moaie capătul aței în gură, să tocească firul cu dinții și să-l ascută, ca să-l vâre mai ușor în urechea afurisitului de ac. Când s-a întors cu fața, eram eu. Înțelegi ironia? Eu. Care, precum un copil la primul lui film de groază, îmi strigasem de fapt mie, ”e-n spatele tăăăău, fuuugi, a venit să te omoaaaare!”

În fine. Nu te mai plictisesc. Oricum, aștept din clipă-n clipă pe cineva. Trebuie să vină filozoful să-mi spună că, per se, e mai importantă chestiunea băgatului aței în ac decât calamitatea. Că dacă individul scăpa cu viață, conform principiului cauzalității, totul avea să depindă de cum a acționat în acea împrejurare. Că odată ața băgată în ac, și-ar fi cusut nasturele căzut de la costum. Îmbrăcat cu acel costum, s-ar fi dus la interviu la o societate prosperă, unde ar fi făcut impresie bună, ar fi fost angajat și, din banii câștigați acolo, ar fi ajuns să-și țină copiii în școli, și-ar fi ajutat mama bolnavă, ar fi făcut caritate.

Naiba știe dacă o să mă las convinsă până la urmă că este însăși fundamentarea vieții faptul că trăim izolați de context, într-o continuă vrie de treburi mici, promitentă a unui viitor de lucruri mărețe. Om vedea. Mă duc să deschid.

O napolitană? :)

2011-04-16T14:09:00.000+03:00

Pino Daniele - Quando

Asculta mai multe audio diverse

Amante disperate

2011-04-15T04:33:00.001+03:00

În primul rând, fiți blânzi cu ele! Pentru că încă poartă roz pe dedesubt. Nu vă luați după corsetele lor cu jartiere negre, nici după tocurile lor stiletto. Când ați închis ușa în urma voastră, amantele plâng ca niște copii. Răsfățați.

Amantele sunt femeiuști, nu femei. Ființe rătăcite, vulnerabile, în căutarea unui protector. Sunt naive, amantele. Atât de naive încât speră, de fiecare dată, că au stârpit foamea de femei a bărbatului care le devoră. Că-s ultima frontieră a iubirii lui. De la ele ar trebui să înceapă, nemărginită, fericirea bărbatului însurat.

Sunt sincere de fiecare dată când se consideră mai bune decât femeia-cealaltă. Soția. Doar e fapt dovedit: părul ibovnicei nu miroase niciodată a mâncare bună, ci a plăcere nebună. Amanta e mai interesantă, mai intelectuală, mai rafinată. Și mai ales respectă dreptul tău, ca bărbat, de a alege ce e mai bun. Pe ea.

E o ființă credulă, amanta. Ea crede cu disperare că a fost prima și că va fi ultima amantă a ta. Crede minciuna dormitoarelor separate. Crede în nefericirea ta de bărbat căsătorit. Crede tot ce vei vrea tu să o faci să creadă. O poți convinge și de drama rutinei și de eșecul normalității, chiar dacă asta o va opri să recunoască vreodată că se visează, în ascuns, soție. Amanta se va declara femeie liberă, modernă, fericită așa: de-a pururea amantă, nevastă niciodată.

Cele mai disperate amante sunt soțiile adultere. Ele au eșuat de două ori. Sunt un fel de femei care se bagă în patul amantului cu mască pe față și bigudiuri, ca să-i prăjească, mai târziu, șnițele soțului, în dessous de mătase. Amantele-soții bâjbâie prin întunericul din propria lor viață, după comutatorul vreunui sens.

În piața publică a lumii, ele n-au, ca femeile libere, scuza că-și caută fericirea. Nici ca bărbații, scuza testosteronului. Sunt victimele propriei vanități. Sau ale propriului libidou.

Asta nu le va împiedica să pretindă mariaje imposibile, cu un bărbat care fie-i violent, fie impotent, fie homosexual. Trebuie să recunoașteți, amantlâcul dobândește carate când devine evadare din temnița ororilor, drept la orgasm ori amicală acoperire! Dar nu vor spune niciodată că soțul lor doar le neglijează. Pentru că ele, mai ales ele, nu au nevoie de mila nimănui.

De aceea, oricât de disperate ar fi amantele, nu vă grăbiți să le compătimiți! La final ele se trezesc. Își șterg rujul de pe buze cu dosul mânecii de la taiorul Chanel și pleacă să cucerească lumea, cu pieptul gol. Și, deci, rece.

Adevărul despre mincinoși

2011-04-13T13:19:00.001+03:00

Există o categorie de oameni în fața cărora rămân, de fiecare dată, perplexă. Mincinoșii. Culmea e că, pentru a fi deconspirat un mincinos, de regulă, e nevoie de un adevăr. Raportat la care să se profileze neadevărul, exagerarea.

Sigur, uneori e suficient un simplu exercițiu de logică, de bun-simț, ca să ne dăm seama când suntem mințiți. Dar mincinosul nu ia niciodată în calcul posibilitatea asta. Ba mai mult: caută să șocheze și gogonează și mai abitir minciuna.
Precum exhibiționistul care se excită la o față repulsionată, plăcerea mincinosului este însăși reacția ta: uimirea, ciuda, admirația, orice îl scoate pe el din anonimat și-l face să se simtă mai important ori mai bun decât este.

Ingerința mincinosului în treburile adevărului este nesemnificativă și paradoxală. Poate chiar metafizică. Dacă, odată minciuna lansată, ați exhuma adevărul și i l-ați arunca în față, n-ați obține penitența mincinosului. Mai degrabă s-ar scuza filozofic, spunând că acea minciună era adevărul în care credea el. Ar spune-o și apoi chiar ar începe s-o creadă.

Dar cea mai incomodă situație este, fără îndoială, aceea când te afli în fața unei gogorițe evidente. Pe de-o parte, te gândești: ”frate, ăsta chiar îmi subestimează inteligenţa, să-i zic vreo două!” Pe de alta, însă, ți-ar fi jenă de jena lui și, cum ți-e nu-știu-cum să-i rănești orgoliul de farseur, te mulțumești să îngroși rândurile celor care i-l întrețin cu o disimulată credulitate.

Personal, cred în sinceritatea mincinosului. Cred că, în naivitatea lor, toți mincinoșii vor fi crezut sincer că ne-au păcălit.

She

2011-04-12T15:32:00.000+03:00

Friends ultimate list

2011-04-11T12:59:00.000+03:00

Dacă ai găsit un om care să-ți corespundă ca prieten (e al dracului de greu, eu încă îmi caut!) consideră-te norocos. Căci prietenii sunt potriviri rare, nu-s toți cei cu care te vezi! Bine, te poți bucura de tot felul de cunoștințe, poți bea cafele până crapă rânza-n tine, te poți tăvăli pe jos de râs în agreabile intersectări cu oameni. A nu avea prieteni nu echivalează cu a fi sociopat. Dar nici a fi sociabil nu echivalează cu a fi prietenul tuturor.

Nu demult, îmi găsisem și eu un astfel de corespondent. Cel mai mult îmi plăcea la el totul. Teza lui era sensibilitatea, iar semnătura, atașamentul subtil. Nu a durat mult, însă, și a căzut tăioasă cenzura liberului arbitru.

Nu mai primisem de ceva vreme vreun semn de viață de la el, când l-am văzut în mulțime. Înconjurat ca un zeu. Aproape aclamat. M-a zărit și așteptam o reacție. Un semn cu mâna, cu capul ori cu ochiul, să știu că între noi e o complicitate mai mult decât între el și oamenii aceia. Dar terța așteptată nu a venit niciodată. Trecusem din rezerva privată a prieteniei în salonul public al cunoștințelor. Din buzunarul de la piept în cel de la spate. Nu aveam decât să mă împing cu gloata pentru un loc mai în față în inima lui. Acum făcea tuturor vechile noastre confidențe.

A trebuit să merg mai departe fără el. Parte pentru că-s mândră, parte pentru că-s înțeleaptă. Știu. Nu-i niciodată ușor să renunți la idealuri, dar uneori, e singura cale de urmat! Am aflat asta ca morală a acelui fapt de viață. Pe prietenul meu ideal l-am eliberat de atașamentul meu pretențios. L-am păstrat, însă, în lista de prieteni de pe Facebook și i-am promis o cafea. Pe care o s-o bem, cine-știe-când, neutri ca două elveții aflate pe hărți paralele.

La început au fost cuvintele

2011-04-09T21:50:00.000+03:00

Să nu-mi spui că n-a fost o vreme când încrederea ta în cuvinte era atât de mică, încât simțeai nevoia să o apropii de oglinzi pentru a te asigura că respiră! E-n firea lucrurilor! Tot așa cum este ca mai apoi, când crești, timiditatea să ți se transforme în nesăbuință.

Bat pariu că și tu sfidai, până nu demult, orice formă de comunicare, că ai fi vrut să încaleci cel mai nărăvaș cuvânt, doar ca să arăți lumii că-l poți îmblânzi!
Cam pe-atunci stăpâneam și eu lumea! Sau cel puțin așa mă simțeam, cu hățurile verbelor în mână.

Dar apoi au început să se termine. Cuvintele. Da, nu te uita mirat! O să ajungă și la tine năpasta. Sunt atâtea moduri în care te poate înșela viața! O vei prinde bucurându-se tot cu alții, din ce în ce mai tineri. Avantajul pe care-l ai acum nu e un cec în alb.

Poate crezi c-o să stai cu capul tău de vorbă. Că o să strângeți o poteră de gânduri, ca să găsiți cuvintele și să le aduceți înapoi. Unul câte unul. Dar nu merge așa! Cuvintele sunt dintr-un neam de iele cum nu s-a mai pomenit. Ele apar numai când vor, numai cui au chef. Sunt niște arătări cuvintele. Când cu chip de om, când cu față de dihanie. În aburul lor își dansează morganele dansuri de împerechere sau de război.

Știi foarte bine. Noaptea, cuvintele îți pot lua sufletul pe sus, cu o silabă ascuțită, bine țintită către Nirvana, atunci când se face cald în trupul tău de om. Ori îți pot suge sângele, lăsându-te fără vlaga, dacă ești scriitor sau, ce știu eu, îndrăgostit în fața iubitei...E-adevărat, îți și pot da totul. Atunci când lumea ta atârnă de un cuvânt și cuvântul ăla vine în sfârșit. Cum, la fel de bine, îți pot lua totul. Atunci când aștepți pe aceeași stradă, dar la numere impare.

Așa că iartă-mă, dacă nu-ți voi mai vorbi vreodată. Fiindcă la început au fost cuvintele, să nu te mire că la sfârșit va fi tăcerea.

Veneția-Carnaval 2011

2011-03-09T02:37:00.002+02:00

Incantațiile unui timp cinic

2011-02-15T17:36:00.001+02:00

Am crezut că întreaga lume virtuală a murit odată cu mine. Că-n blogosferă s-a săpat un hău cât facebookul de mare și nimeni nu i-a rezistat. Am fost sigură că vipia a ars deja tot ce fusese odată crud și apoi dulce. Toate atingerile acelea spirituale, toate micile alianțe, toate flirturile nevinovate cu trăirile altora. Și de aceea nici nu am vrut să știu concret unde s-a stins fiecare. Așa cum, în fața unei păpădii în care sufli, ultimul lucru la care te gândești este unde vor ajunge petalele ei de caier moale. M-am abandonat diluției firești a trecutului în prezent cu smerenia cu care am acceptat cândva că nu sunt nemuritoare decât pentru cei care mă iubesc.

Și apoi, dintr-o dată, am aflat că toată acea lume este încă în picioare. Așa cum o știam. Doar incantațiile unui timp cinic au făcut-o să stea împietrită, în așteptarea sărutului care să o retrezească la viață. Pentru mine, astăzi, timpul și-a pierdut cinismul.

De Valentine's Day...

2011-02-14T15:51:00.000+02:00

Să ne spună toți bărbații: ”te iubesc!” Hai...cine începe? :)

Despre proști, vorbiți în șoaptă!

2011-02-14T02:15:00.000+02:00

Am o reală înclinație spre psihanaliză. Cred în înșiruirea logică desăvârșită a gesturilor, acțiunilor și cuvintelor individului. Parcă ar forma o hartă care mă ajută să-l cunosc așa cum poate n-ar vrea să fie cunoscut. Cu toate acestea, trebuie să admit: când vine vorba de oameni, mereu îți scapă ceva esențial!

Și o spun eu, care am văzut la viața mea ceva caractere! Unele m-au așteptat în smocking, oferindu-mi formal brațul, altele mi-au sărit în spate, îmbrăcate de comando, ținându-și cuțitul între dinți.
Dar tot au rămas câteva zeci de întâmplări, cu fapte și vorbe ale altora care, deși au încercat să-și găsească, în capul meu, un loc cât mai aproape de logică, nu au izbutit.

De pildă, mă enervează la culme proștii care vor să schimbe lumea. Adică, pe bune, cunoașteți tortură mai mare? Începe câte unul să abereze și nu l-ai asculta, doar că-l apucă taman când treci tu pe-acolo, când crede că are auditoriu. Și se-nsuflețește din scurt, se-nfoaie precum curcanul în propriile-i cuvinte, dar capu-i tot de găină, chiar dacă-l dă pe spate, ca să aibă aplomb de cocoș.

Tu ești nas în nas cu el, dar îți ții respirația, nemișcat. Stai ca-n fața unui câine turbat și te prefaci că nu exiști, în timp ce-ți spui în gând ”na-na-na-na-na” ca să-ți bruiezi recepția inepțiilor. Doar că proștii funcționează mereu cu sonorul la maxim și imbecilul îți sparge deja urechile, ecranul de ”na-na-na-uri” și liniștea sufletului tău de duminică, și-ți vine să-i strigi până-i intră în cap, cu gura lipită de pâlnia de carne care-i ornează căpățâna, ”amiceeeeeeeee, ești un dobitoooooc!”.

Dar atunci ar vrea și mai mult să schimbe lumea, ca să-ți demonstreze ție contrariul, așa că renunți să-i mai spui ceva. Doar îi zâmbești și te întorci în gând la ale tale, cotrobăind prin sertarele memoriei după vreo amintire plăcută, cu oameni destupați la minte și schimburi de idei.

În stare de Crăciun

2010-12-26T15:23:00.002+02:00

Nu știu ce ce, dar mie înainte de Crăciun, de fapt cam de la începutul lunii decembrie, în fiecare an mi se încurcă treburile: nu-mi iese aia, îmi cade ailaltă...în fine, cum s-ar zice îmi merge prost. Abia din ziua Ajunului, toate se șterg ca prin farmec și rămâne numai starea aia de colinde, și de bine, și de acasă în toate.

Mă gândesc atunci, că poate Dumnezeu își pune barbă albă și ne încearcă, mai în glumă mai în serios, cu tot felul de necazuri secundare, ca să ne determine să prețuim mai mult bucuriile primordiale. Precum Nașterea Domnului. Ori familia reunită.
(între noi fie vorba, am știut dintotdeauna că nu degeaba se spune ”necunoscute-s căile Domnului” și m-am așteptat –cumva în ciuda existenței sale, de-a dreptul clasice- la neconvențional din partea lui Dumnezeu).

Și fiindcă veni vorba de neconvențional, nu mai obișnuiesc să formeze grupuri de colindatori băieții de la teologie? Ți se ridica părul pe tine când începeau să cânte cu vocile alea, aproape nepământene, care făceau să răsune holul blocului mai ceva ca Scala din Milano! Anul ăsta, însă, nu am mai auzit decât pocnitorile din cartier și pe vecinul de vizavi înjurând-o strașnic pe nevastă-sa până spre ziuă!Omului nu i-a reușit, se pare, treaba cu intratul în starea de Crăciun! Whatever...

Crăciun fericit tuturor prietenilor mei virtuali și un An Nou cu sănătate, în care să aveți multe bucurii și multă iubire de împărtășit celor dragi!

Ziua teneșeilor colorați

2010-11-29T05:33:00.003+02:00

Nu mă mai interesează nimic. Poate că așa vine bătrânețea, cu dezinteres aproape total. Nu mai prea am chef să ies. Nu mă mai trage ața să scriu. Mă calcă pe nervi orice telefon, fie el de serviciu sau semn de aducere prietenească aminte. Vacanțele mi-e aproape indiferent unde le fac, atâta vreme cât mă ajută să uit de automatismele de fiecare zi. De planuri, nu mai zic! În locul acelui ”hai să facem planuri”, de odinioară, a apărut schimonositul ”hai să ne hotărâm odată, că prea o lălăim”.

Vine în viața tuturor un moment când prietenii și-i descoperă neprieteni, colegialitățile complezențe, profesia sursă de venit, viitorul o apropiere de moarte. La mine ăsta e prezentul! Nu-s deprimată. Doar reprimată. Mă abțin din curtoazie socială să-mi vomit lehamitea care mi s-a adunat în toți porii. Îmi reprim greața de rutină și de aparență. De suficiența profesională și lipsa de repere din jur.

E ca și cum ai obosi să te mai tot scălămbăi în baletul ăsta social care e doar pierdere de timp pentru ființă. Cumva firul se rupe interior și orice ai face apoi, e o cârpăceală. Și-ți vine să spui șefului: ”hai, sictir!”, să-i trântești telefonul prefăcutei, ușa în nas nepoftitului și, în general, să lași dracului orice treabă ai avea pentru că vor alții. Să alegi doar cheful tău. Doar lucrurile tale. Lucrurile și oamenii tăi. Cu care îți face plăcere să continui la infinit...

Cu oamenii e simplu: nu-s prea mulți. Mă gândesc, totuși, că aș avea o problemă în a hotărî imediat ce lucru-mi place, pentru că, precum spuneam, nu prea mai găsesc, de o vreme, plăcere în nimic. Doar în răstimpuri mă mai scoate din greața asta generală vreun spălat de geamuri într-o zi cu soare sau vreo pereche de teneșei colorat-înflorați, găsiți întâmplător într-o geantă din vremea studenției. Bun și atât. Decât nimic...!

Uite, mai bine în loc să mimez cu ceilalți ziua națională, pe 1 decembrie, decretez ziua mea. Și o sărbătoresc așa cum se cuvine: singură. Îmi pun teneșeii colorați, blugii sfâșiați, tricoul cu număr, îmi pun mitene și fular de lână mov și ies să-mi spăl geamurile...

...dar dacă n-o fi soare pe 1, tot degeaba!

Când viața îți face pe plac

2010-10-20T18:00:00.001+03:00

Oh, cuvintele! Cum află ele înaintea oricărei alte muzici sensul plăcerii, cum pot ele să-ți urce din glezne, să te răscolească și să-ți coboare-n tălpi, cum reușesc ele să te răstignească mai întâi, ca mai apoi să te elibereze...

O știu de mult și încă nu m-am obișnuit. În relație cu frumosul mă mai trezesc și azi buimacă. Un fel de soare interior îmi transformă atunci sufletul în acordeon și-mi cântă canțonete napolitane.

Profit de ceasul ăsta de bunătate a vieții.

Mentalista

2010-10-15T03:42:00.002+03:00

Există momente în viață când impostura e singura cale de a ascunde un adevăr de care te jenezi. De pildă noi, veniți obosiți și abulici în Antalya, cu gândul să nu avem altă alegere de făcut decât între kebabul-bufet și puiul Tandori- a la carte și altă hotărâre de luat decât dacă ne punem prosoapele pe șezlongurile de lângă mare sau pe cele de lângă piscină...

Cum suntem martorii lui All-Inclusive de câțiva ani, știam că singurul act volițional în turismul la totul de-a gata este ” vreau să nu mișc un deget și să nu cheltui un ban”. Așa că nu ne-am opus. Ne-am așezat confortabil în starea de grație a turismului de musafir. Și a trecut o zi, au trecut două...

Dar c’mon! Jumătate din plăcerea fructului oprit o face tentația. Prin urmare, nu am văzut niciun motiv pentru care să nu ne clătim ochii cu fel de fel de mărfuri!

Așa se face că, dintre toate opțiunile de cultură și civilizație turcă, prima pe care am ales-o fără dezbateri a fost: shopping în Antalya. Recunosc, sunt nici mai mult, nici mai puțin decât femeie. O biată femeie –aș adăuga- fără apărare în fața pohtei de cumpărături. Nu vroiam, însă, nici aur, nici covoare, nici geci pe piele. Deși o servietă frumoasă, recunosc, m-ar fi făcut mai fericită decât am fost după ce am văzut în București Samsonite-ul ăla, pe care nu m-am îndurat să dau 3700 lei.

În fața hotelului a tras o limuzină Mercedes cu interior din piele gri, de Cordoba, și o inscripție la exterior care-ți dădea (previzibil!) fiori de plăcere: ROYALTY VIP.
Un șofer mai bine îmbrăcat ca noi, cu costum de firmă și ochelari cu ramă de aur, ne-a deschis portiera, invitându-ne înăuntru. Noi, în inuri mototolite și papuci, intrând până-n fund, cu capul plecat, ca-n duba poliției, numai a os regal nu arătam! Ne-am așezat sudați unul de celălalt, dându-ne coate și chicotind cu plăcere de așa impostură!

Mașina a oprit în fața unui magazin de dimensiunea unui hangar. Ne-a întâmpinat cu vorbe românești un turc cu semnalmente de italian. Brunet, cu părul lung și îngrijit, cu perciuni dichisiți la hair stylist și eșarfă din mătase bordo cu arabescuri mierii înnodată la baza gulerului descheiat al cămășii imaculate.

Înăuntru, cât vedeai cu ochii, stâlpi și spații generoase din marmură. De pe niște trepte monumentale, din poziția gânditorului de la Hamangia ediția de vară, ceva mai relaxată, ne zâmbeau manechini smoliți, purtând costume și pălării de dandy.

”Impresionant” -zicem, dar n-apucăm să punem degetele încrucișate deasupra portofelelor, că ghidul vorbește cu managerul ceva în turcă și suntem băgați în dreapta, într-o mică sală, cu podium și doar un rând de scaune din catifea. Până să întrebăm noi ce film rulează și de ce se deranjează atâta pentru noi, se și face penumbră pe VIP-Royalty-urile din public, în timp ce scena-dimpotrivă- se luminează. În ritmul unei muzici pornite la două bătăi autoritare din palme, câteva prigorii și-un cintezoi încep să-și fâlfâie aripile din blănuri și piele spre noi, oprindu-se din defilare doar pentru câte o poză în fața noastră ”Fi-r-aș a naibii!”îmi spun în minte precum Nea Mărin la întâlnirea cu viața miliardarului!

O doamnă care știe românește ne umilește la microfon: ”avem aici o frumoasă jachetă din piele de cangur, model unicat, foarte potrivită pentru o doamnă dinamică, independentă, care trăiește în mediul urban” Deschid imediat dialoguri imaginare ”Bun, nu-s eu. Treci la următoarea!”

Femeia e profesionistă. În timp ce vorbește aruncă ocheade-scanner către fața mea. Dar nici eu nu mă las citită așa ușor!...”Poo-kăr feis”...încep să fredonez în gând, bruind strigătul de ajutor care-mi vine mentalistic din stânga, dinspre prințul consort.

În fine, după ce am aflat totul despre animalele în pielea și blana cărora defilaseră manechinii, dar totul: ce metode de prelucrare a pielii s-au folosit, ce lungime are firul blănii, la ce vârstă a fost sacrificat animalul, am plecat din sală convinsă că oamenii ăia știau și care-au fost ultimele cuvinte ale animalului și, la cerere- ți le reproduceau fără greș în vreo 7 limbi de circulație!...

Sigur, despre preț, nu suflaseră o vorbă! Și chiar de-ar fi suflat, gologanii noștri tot 500 euro ar fi însumat! Or, intuisem că de banii ăia am putea cumpăra un portofel gol, ca să aibă celălalt portofel, rămas gol, cu cine se juca.

Odată ajunși în hol, urcăm secondați de 2 angajați plus turcul-italian, în magazin. Zeci, poate sute de modele și culori. Piele și blană naturală. Deasupra umerașelor, branduri celebre! Mă șterg de transpirația rece, îmi dau cu mâna parfumată pe la nas, în chip de săruri, fac o cruce cu limba-n gură și, în sfârșit, îndrăznesc să citesc etichetele...Totuși, nu reacționez la suprafață. Mă uit atent la fiecare produs în parte, mimând calificarea, dar în interior țip ca din gură de șarpe: ”Cââââââââââââât???!!!”

În timp ce eu încep să probez în neștire, că doar probatul e gratis, italo-turcul îl poftește pe soțul meu să se așeze la o cafea turcească. Aproape îl aud pe al meu cum transpiră rece- și sigur nu de la aerul condiționat- și cum se roagă ca luciditatea și cabotinismul meu să se înțeleagă asupra unuia și aceluiași finish apoteotic al rundei de shopping: ”Mulțumim, toate produsele sunt foarte frumoase, dar nu e ceea ce căutăm!”

Ntz! N-a fost să fie! Am ieșit de-acolo, o oră mai târziu, cu o sacoșoaie elegantă, din hârtie neagră, în care odihnea o etolă din Cincilla. Culmea e că acum, la întoarcere, costumul gri al șoferului părea chiar ponosit.

TALLOUZI

2010-10-10T01:27:00.002+03:00

O iubise enorm. Din prima zi când a văzut-o a știut că trebuie să o aibă. Să fie ”habibti” a lui. Ea nu a băgat de seamă uimirea din ochii cu care Tallouzi o privea, ca pe o mică minune, așa că a rămas, o vreme, în afara camerei obscure din mintea bărbatului care o idolatriza.

Nici când a intrat acolo nu a fost pentru că așa-i fusese voia, ci pentru că arabul o îmbrâncise în fața unei situații pe care ar fi preferat să nu o gestioneze vreodată. Dar viața, mai răbdătoare ca noi, răzbună, până la urmă, totul. Și exact așa s-a întâmplat și de data asta.

Tallouzi era student la Medicină în ultimul an și deja se prezenta Doctor Tallouzzi. Nu era vreo frumusețe. Era ceva mai scund decât ea, brunet, cu ochii de culoarea leușteanului fiert. Nasul îi era cam mare, ochii cam mici și gura ca un cioc de papagal. Și totuși, era simpatic! Avea umor, păr cârlionțat, personalitate și talentul unic de-a te prinde cu garda jos, printr-o sinceritate brutală.

Cred că-i plăcea și sexul destul de mult lui Tallouzi, dar, hei, cui nu-i place să arunce primul cu piatra! Totuși, povestirile lui, micile lui istorioare aveau cumva în ele ceva bolnăvicios legat de sex.

Odată îi povestise cum, într-o zi de practică în care se plimbau cu profesorul pe la patul bolnavilor, fusese singurul care pusese un diagnostic corect unei nimfomane care povestea agresiuni sexuale închipuite.

Altădată îi istorisise cum se masturbase într-o vară folosind un pepene roșu. Deși se amuza depănând tărășenia, venise cu așa detalii de ceasornicar și își descrisese cu o asemenea voluptate senzațiile trupești și temerile de a nu fi descoperit în timpul sodomizării bietului fruct, încât aproape instinctiv ea făcuse un pas în spate. Bietul Tallouzi! Habar nu avusese atunci despre retracția ei!

Și totuși ceva îi apropiase, până la urmă. Uneori se surprindea uitându-se cu duioșie la el, deși povestea lor avusese un început urât.

Nici n-apucaseră să se cunoască prea bine, când, netam-nesam, bărbatul îi ceruse imperativ să fie împreună. Ea râsese uimită de așa îndrăzneală și-l refuzase amuzată, aproape tachinându-l. Dar Tallouzi reacționase neașteptat de rău, amenințat-o cu lucruri de speriat și cu o privire de om nebun!

A fost sigură în acea zi fatală că are de-a face cu un individ cu mansarda deranjată și, după ce a depășit groaza acestei descoperiri, a plănuit să-i pună ordine-n lucruri, vindecându-i prin psihologie inversă nevoia de a o iubi.

Avea să fie cu el zi de zi și minut de minut, avea să-l strivească definitiv cu prezența și cu capriciile ei, să-l covârșească, să-i anuleze orice intimitate și orice nevoie personală de sine, avea să-i posede timpul și spațiul până la sufocare, până-ntr-o zi- spera ea nu prea îndepărtată, când el nu ar mai fi suportat și i-ar fi cerut să plece, obosit de atâta acaparare.

E drept, în acel moment până și ei i se păruse neverosimil un asemenea plan, dar era singurul pe care-l avusese la îndemână la vârsta aceea. Cât de înțeleaptă să fii la 21 de ani, dintre care 19 petrecuți sub poala molatecă a mamei?! Fusese pur și simplu o probă de improvizație pe care i-o dăduse viața și singurul mod de a-i contramanda amenințările!

De unde să fi știut ea că în acea zi consimțise involuntar să-i marcheze viața bărbatului aceluia cu apucături de beduin, care, în loc să o invite la restaurant, avea să-i aducă în fiecare seară pui la rotisor, în camera lui, mobilată sumar cu perdele din satin roz, mochetă și doua saltele suprapuse în loc de pat?

De unde să fi știut cât o să-l coste acceptul ei pe străinul acela, care mânca orezul direct cu mâna, stând turcește pe mochetă și care o mângâia noaptea pe părul întunecat, ținând-o în brațe în timp ce ascultau Claudio Baglioni până adormeau? Cum să fi intuit măcar că pentru un om care iubește cu o pasiune bolnavă nu există agonie mai mare decât absența iubitei, nici fericire mai deplină decât sufocarea cu prezența ei?

După cum spuneam, viața răzbună, până la urmă, totul. Iar Tallouzi avea să fie victima propriei sale dorințe. Lui nici prin gând nu-i trecea că se îndrăgostea imposibil, precum un gardian de deținutul hotărât să evadeze. Petrecea, într-o inconștiență fericită, alături de ”habibti a lui”, zi după zi și lună după lună și cu fiecare nouă secundă care-i găsea împreună se călea și oțelul implacabilei despărțiri ce avea să-l lovească, amenințând să facă de nesuportat amintirea acelei iubiri.

Dar nostalgiei nimeni nu i se poate sustrage, pentru că ușa spre trecut este deopotrivă de batantă și dinafară și dinăuntru. În apele tulburi ale acelei amintiri avea să se scalde și ea, mulți ani după ce totul se va fi sfârșit...

Așa cum știu că face încă și acum, când ascultă Claudio Baglioni și perdele de satin roz, apărute de nicăieri, încep să fluture în liniștea nopților în care Tallouzi, de cine-știe-unde din lume, îi mângâie cu gândul părul întunecat.

Claudio Baglioni - Sabato Pomeriggio
Asculta mai multe audio diverse

Îndrăgosteala e o stare barocă

2010-10-08T18:51:00.003+03:00

Am fost de multe ori îndrăgostită. Uneori era de ajuns o privire sau o tonalitate virilă a vocii și o întreagă idilă se țesea în jurul ei. Nu știu, poate sunt bovarică, dar mintea mi-o lua efectiv înaintea evenimentelor și netezea orice asperitate în calea dorinței mele nesăbuite.

Nimic nu-mi mai părea atunci imposibil, niciun obstacol îndeajuns de mare. Reduceam timpul cuvenit înfiripării sentimentului la absurda secundă în care celălalt îmi atrăsese definitiv atenția.

Deși am tins către a obține ce-i mai bun, am avut, totuși, bunul simț să nu mă îndrăgostesc de vedete. La urma urmei, conta ce era mai bun pentru mine, nu pentru lume. Nu mă tentau depărtările pe care nu le-aș fi putut ajunge. Preferam o iubire comodă, ca un trening lălâu, ca un sufertaș în care păstrezi cald gustul mâncării de acasă.

Și totuși, nu o dată, alegerile mele au fost cel puțin incomode: un șef, prietenul prietenului sau bărbatul alteia, niciodată prietenă. Nu-s lucruri cu care să te lauzi, dar sunt lucruri omenești. Și-n numele iubirii, devalizăm, uneori, teritorii locuite pașnic de alții.

Sigur, aproape invariabil, timpul îmi dovedea că oamenii nu sunt niciodată cine par a fi, cu atât mai puțin cine am vrea noi să fie. De cele mai multe ori, clipa în care el îmi apăruse monumental sfârșea prin a se surpa sub greutatea realității ce avusese a-i urma. Mă trezeam din poveste abrupt, în posturi incomode normalității, cu șobolanii înhămați la dovleac.

Am înțeles, pe parcurs, că îndrăgosteala e o stare barocă și ornamentele însuflețesc puțin prea mult ”obiectul” adorației noastre. Dar asta s-a întâmplat destul de târziu, după ce zeci de pasiuni netrebnice mi s-au perindat prin suflet, unele mai bizare ca altele.

Nu-mi pare rău. În mod paradoxal, îndepărtându-se de ceea ce credeam că merit, fiecare dintre ele m-a apropiat mai mult de ceea ce căutam de fapt. Cu orice nouă dezamăgire învățam că adevărata iubire nu este aceea care începe cu ”a fost odată ca niciodată”, nici cea care se scutură de bube precum calul năzdrăvan din povești. Ci aceea care pleacă dintr-o întâmplare reală, nu dintr-o fantezie și curge lin către ziua de mâine. Adevărata iubire este atât de firească, încât unii o confundă cu plictisul și-i dau cu piciorul, plecând către nicăieri.

Îmi conferă conștiința acestui adevăr imunitate? Probabil că nu. Experienţa e o cenzură destul de fragilă când vine vorba de dragoste! Și dacă e să nu avem noroc pe lumea asta, ne-o furăm toată viaţa, cu aceeaşi naivitate!

Sssssst!

2010-09-08T23:40:00.004+03:00

All the vest, fuck the est!

2010-08-30T02:58:00.000+03:00

Am concediu. Aș vrea să evadez din țeapa cotidianului românesc, dar unde dracu mă mai pot duce în vacanță neobservată, ca orice turist, nu arătată cu degetul, ca oricare român?! Ne-au luat amprenta națională și ne caută peste tot cu privirea de sus, cu batjocura, cu scârba... Patria mea pute lumii ca un subsol invadat de șobolani, așa că nu-i de mirare că străinul care trece pe lângă mine, dă să mă deratizeze cu disprețul lui. Să mă strivească...

Trece franțuzul mândru și graseiază public pe seama mea, sâmbătă seara când, pe France 2, Jonathan Lambert, dă expresie artistică xenofobiei, lansând traducerea europeană a salutului românesc: ”Miluiți-mă și pe mine!” Habar nu are că-s cultă, poliglotă, capabilă, că-s rudă cu Brâncuși și cu Cioran, cu Eugen Ionesco și Monica Lovinescu și că, măcar la runda de cultură, îl pot băga în buzunarul de la spate și lăsa acolo o vreme, bouche bée!

Și atunci cum de în ziua când îmi planific vacanțele în Europa, ezit, cu pixul în mână, înainte de a tăia de pe listă Franța, Italia, Spania, Anglia, de teamă să nu mă simt respinsă, nedorită...? Nu fur, nu cerșesc și în niciun caz nu-s dizabilitată european.

Ce vină am eu că țărișoara în care m-am născut, feciorelnică și sperioasă, s-a pitulat în istorie ca prigoria în sezonul vânătorii, în timp ce alte țări pășeau țanțoșe cu pușca pe umăr?! A fost de ajuns un context, un malentendu, o sforărie, poate și vreo aliniere proastă a planetelor și românimea s-a trezit pe implacabila hartă politică a națiilor secundare. Suntem în cădere liberă de pe harta lumii civilizate și niciun batalion de ambasadori nu reușește să facă nimic pentru România! Avem infracțiunea și handicapul ca brand de țară.

Am să plec în concediu. Iar dacă mă întreabă străinul de unde vin, spun că de la aeroport. În rest, all the vest, fuck the est!

Micile secrete murdare ale vieții

2010-08-18T05:28:00.004+03:00

În fața unui singur bărbat greșise. Încă o durea depărtarea nefirească de el, omul căruia nu apucase să-i ceară cum se cuvine iertare. Nu. Nu murise. Deși ceva din sufletul lui se stinsese pentru totdeauna în dimineața aceea, când, intrând în camera vărului său, o văzuse, prin ușa întredeschisă cu zgârcenie, cum se întindea în cearșafuri, ca o pisică abia trezită din somn! N-avuseseră reacție atunci nici unul, nici celălalt. Ea îl privise jumate sfidător-jumate vinovată iar lui, lui trebuie că-i înghețase inima în bătaia sonoră a inimaginabilei trădări.

Femeia lui, pe care o iubea, cu care trăise în câteva luni cât alții într-o viață, pentru care se bătuse cu fostul ei iubit și cu potențiali rivali, femeia pentru care, la prima despărțire, plânsese ca un copil, în brațele ei liniștitoare, în fața geamului de la ”buzunar”-ul holului de cămin, după ce ascultase melodia lor, Take my breath away, femeia pe care o spăla cu șampon și o iubea în șoaptă noaptea, la dușul comun al căminului studențesc, a cărui ușă din lemn coșcovit se închidea doar cu un foraibăr, femeia care-l dusese cu pleura desprinsă și temperatură 40 la spital, în creierii nopții, femeia căreia îi spusese de atâtea ori ”ești viața mea!” și pe care, neoficial, o ceruse în căsătorie, femeia lui... cu vărul lui!?!... Așa ceva era de neconceput!

Lumea lor se oprise în hiroșima acelei clipe fatale. Un GPS din iad le reconfigurase destinele pentru totdeauna. Iar ei le urmaseră așa: cu inimile jumate frânte-jumate resemnate.

Și azi, după aproape 20 de ani, mai nutrea sentimentul imens al vinovăției și neșansa de-a nu-i fi putut cere cum se cuvine iertare. Putea să-și genereze la infinit amintirea acelei trădări, și tot n-ar fi fost galera la care merita să-i fie băgat sufletul pentru sfâșierea cu care plânsese el, pentru ruptura brutală, pentru durerea și furia celui înșelat, pentru neputința de-a înțelege și frustrarea de-a nu mai putea iubi același om...

Își amintea distinct, înghițind automat în sec, perplexitatea de pe chipul iubitului. Au fost de-ajuns câteva secunde și cuiul acelei grenade otrăvite a sărit, aruncând cât colo povestea lor, încremenind-o în liniștea aceea asurzitoare, de după o explozie.

El a părut că nu mai suportă nici s-o vadă, o vreme. Trecea pe lângă ea și-ntorcea cu scârbă fața în partea opusă, deși privirea lui ardea iubirea ca pe-o tămâie când li se-ntâlneau ochii. A continuat, totuși, să o evite ostentativ, dându-i astfel de-nțeles că a condamnat-o definitiv și irevocabil. Iar ea a continuat să se întâlnească cu L., vărul lui, pe care-l detesta.

Îl urâse încă de a doua zi dimineața, când realizase capcana pe care i-o întinsese ca să o poată avea. L. îi dăduse să bea și când vigilența-i slăbise destul cât să lase loc vanității prostești, își făcuse mutarea de maestru împărtășindu-i micul lui secret murdar despre C. De fapt, așa cum avea să-și dea seama mai târziu, un mare neadevăr. În seara aceea fatidică, o gogoriță trecuse drept adevăr. Iar ea, care se considera inteligentă, nu-și putea ierta naivitatea asta, care-i întorsese într-o clipă viața pe dos!

Încercase să i-o spună și lui C., o lună mai târziu, într-o seară când, ca de obicei, trecuse pe lângă ea părând că nu o vede. Fusese de-a dreptul autoritară atunci când îl prinsese de mână, uitându-i-se adânc în ochi și spunându-i hotărât: ”Trebuie să vorbim!” Apoi, în întunericul holului vorbiseră. Și plânseseră. Și se sărutaseră. Și se iertaseră.

Ea s-a mutat din nou la el, dar viața lor nu a mai fost niciodată ca înainte. Noapte de noapte C. se perpelea amintindu-și, și o ura, ca mai apoi s-o iubească din nou. Apoi iar se strecura între ei stafia vărului mincinos. Oricât s-a străduit, el nu a putut depăși episodul trădării. Chiar dacă de iubit, știa sigur, nu contenise niciodată s-o iubească. Femeile au intuiție când e vorba de sentimente.

Acum fiecare era la casa lui. El pe undeva prin Pitești, ea prin București. Nu știa ce mai simțea el, dar ea simțea acut nevoia unei încheieri.
A fost un telefon, unul singur,de ziua ei, cu zece ani în urmă. Și deși atunci nu-și spuseseră, practic, mare lucru, vocile lor își reînnoiseră jurămintele de iubire din studenție.

Apoi, nu a mai fost nimic. Doar încă 10 ani, care s-au așternut, ca zăpada, peste micile secrete murdare ale vieții.

Prolegomenele lui Pacino

2010-08-17T18:30:00.003+03:00

Continuați voi!...

Bobiță Dilău

2010-08-16T03:58:00.000+03:00

Nu am înțeles niciodată de ce trebuie să mergi la înmormântări. Să-mi spună cineva, de ce ar trebui să păstrez în minte fața aceea verde, sau, după caz, vineție, cu altă morgă și culoare decât cea a omului viu. De ce nu e suficient să te uiți în ochii unei fotografii reușite, ai unei amintiri frumoase, ai cuiva care-ți amintește de cel dus? De ce e important să-ți arăți respectul și iubirea jelind în fața unei carcase și, eventual, rămânând traumatizat de atingerea ei rece și țeapănă ca însăși moartea!?

Nu știu, poate a fost doar o întâmplare, dar imaginea oamenilor dragi la a căror înmormântare nu m-am putut duce, mi-a rămas mai trează în memorie decât a celorlalți, adormiții petrecuți pe drumul final. Printr-o dialectică ciudată a vieții, amintirea celor pe care nu i-am văzut morți a fost mai vie.

Mai mult ca sigur că așa se va întâmpla și cu Bob Dylan. Încă de când am auzit că vine să cânte în România, am tânjit să merg. Conjunctura a făcut să nu ajung. Dar dacă e adevărat ce se spune, nu-mi mai pare rău.

Înțeleg că cei care au fost la concert i-au văzut celebrului cântăreț fața aceea verde si rece. Oricine e fan Bob Dylan știe că acesta nu e tocmai un om de lume. Bobiță e cam dilău. Dar de aici și până la a veni în fața câtorva generații strânse la un loc, care te-au așteptat cu sufletul la gură și a cânta ca tonomatul, fără să interacționezi deloc cu sărman publicul acesta, fără să ieși la bis, e cale lungă. M-a dezamăgit, Bob.

Dar abia aștept să merg la Guns’n Roses. Rockerii nu și-au trădat niciodată publicul. ”Rockul nu va moare”, vorba glumeților lui adepți.

Asta e lumea pentru care ai cântat, fată dragă!

2010-07-21T02:59:00.000+03:00

De când a murit biata Mădălina Manole, toți secundarii lumii ăsteia de căcat, în care se sting valorile și răsar, cu toate ledurile aprinse, stelele din plastic ale nulităților, toți s-au târâit de prin grotele lor pe ecranul televizoarelor. Toți ratații pretind că i-au fost prieteni, așezându-se cu o nerușinare fără seamăn la cadru, să facă poză cu moarta. Toți știu exact ce s-a întâmplat. Toți se pricep la treburi de suflet și de viață. Toți au văzut-o tristă. Toți acuză. Toți au opinii.

E un spectacol grotesc de care omul normal nu se poate desprinde, înainte de a vedea până unde poate coborî micimea umană, până unde poate ajunge prostia!

Atât de personală este moartea unui om, încât, indiferent cât de publică ar fi fost persoana sa, îmi pare o teribilă profanare săparea mormântului celui dus, cu lingurița sordidului. A detaliului ne-necesar.

Otv-ul, Protv-ul și restul televiziunilor au arătat, zilele astea, că sunt tot o apă și-un pământ! Și unii și alții și-au făcut și își fac încă rating pe călcarea în picioare a oricărei decențe față de durerea pierderii tragice a unei vieți. Iar eu stau și mă uit cum o imbecilă plină de inele face pe deșteapta, judecând viața unei familii despre care, a citit numai prin ziare.

Dar câți n-au fost! Un întreg cortegiu de măscărici! Am văzut un psiholog care –între noi fie vorba- părea să aibă nevoie de psihiatru, l-am văzut cum stabilește decaloguri științifico-fantastice pentru depresivi și apropiații lor. Am văzut o cântăreață obscură, o guristă insignifiantă și un impresar ratat, o astrologă penibilă, o ziaristă de centură și alte asemenea arătări, cum își dădeau grav ochii peste cap emanând păreri despre ce s-a-ntâmplat.

Un operator de imagine strânge cadrul pe ochii schimonosiți de durere ai soțului rămas fără jumătatea lui. Au deshumat-o pe Mădălina Manole care-cum-a-vrut, gândesc amar...

Asta e lumea pentru care ai cântat, fată dragă!

Ghișeista comunistoidă

2010-07-07T02:26:00.006+03:00

Stau cuminte la coadă, în timp ce un firicel de sudoare mi se scurge din emisfera nordică în cea sudică, gâdilându-mă cu traseul lui sinuos, deviat de închizătoarea delicată a sutienului.

De după o jumătate de geam murdar, femeia îmi aruncă priviri rele. Nu știu dacă se vede pe fața mea ce gândesc, dar recunosc o ghișeistă comunistoidă când o văd.

O urmăresc cum se simte mizerabil în propria-i viață și cum, aidoma unui sconcs, pulverizează miasma unei copilării nefericite până la noi. Pe birou, în dreapta, pe o farfuriuță ciobită, cu desen sărăcăcios, o așteaptă o brioșă mușcată. Semn că n-are niciun chef de mușterii.

-”Mndeah! Spuneți doamnă, că n-am o mie de ani să stau după fiecare!”...mușcă scârba dintr-o doamnă drăguță și emotivă, care s-a zăpăcit de nu-și mai găsește bilețelul pe care are notat, probabil, ce vrea de la viața mașterei.

Ghișeista este o grăsană aproape de pensie, asudată la mustață, cheală în creștet, care și-a zburlit cu soluție de permanent cele câteva smocuri de păr cărunt rămase. Din spatele ochelarilor ei funduri de sifoane, doi ochi porcini aruncă, în mulțimea din fața ghișeului, năvoade de răutate mioapă.

Suntem la Registrul Comerțului. Pe vipera asta am văzut-o de-a lungul timpului de prea multe ori. M-a traumatizat într-o iarnă, când purta pe frunte o bentiță împletită din lână gri. Nu știu dacă din admirație pentru Marian Nistor, ori din solidaritate cu Leonida Lari, dar știu că arăta șocant. O apașă decrepită. Caricatură!

Dar nu asta e de speriat, ci caracterul ei exprimat cu o neagră generozitate. Suficiența cu care taxează orice depășește banda la care lucrează așezată-n cur, asamblându-și ca un robot ”brățara de aur” (as in ”meseria-i brățară de aur!” ). Faptul că-și ia leafa, din banii mei, pentru insolență-cum-laudae. Ca să se uite urât. Ca acum.

Eram avocat stagiar pe când m-am ciocnit întâia oară de obtuzitatea relicvei vechiului sistem. Am recunoscut din prima modelul anilor 80, genul de funcționar pe care, orice l-ai întreba, îl deranjezi, orice ai face, îl superi, orice ai vrea, nu se poate.

Am urât atâta vreme madama tip ”numai-ce-se-vede”, care-și dădea ochii peste cap și-ți răspundea în doi peri, de ziceai că-ți face un favor prin simpla ei existență, încât aș fi recunoscut-o și deghizată-n Zâna-cea-bună. Nu era cazul.Ghișeista lucra cu cărțile pe față și cu solicitudinea-din-părți.

M-am întrebat mereu cine dracu le-o ține ăstora scaunul sub fund, în ciuda sutelor de reclamații care se vor fi strâns de-a lungul anilor. Și-o să mă mai întreb mult și bine că, uite, ghișeista comunistoidă e, încă, bine-mersi!

Bang-bang-bang!

2010-06-10T17:33:00.002+03:00

Există indivizi a căror coloană vertebrală e zgârci.
Pe care-i ține verticali doar demonul care-i posedă și-i umblă de colo-colo, prin locuri depărtate de credință.
Oameni de carne vie, dar spirit putrezit.
Inși care fac din lumea asta un tărâm de nelocuit, populat de fantomele urii, de monștrii prostiei veșnic treze și paiațele invidiei retarde.
Oameni patetici pentru semenii cărora nu le mai sunt de mult asemenea.
Jalnice arătări, a căror semnătură în umanitate este o dâră de melc scârbos.
Indivizi huiduibili care fac societatea să roșească jenată, în preajmă-le.
Niște părăseli umane, niște ratați bătrâni care, fiindcă n-au o viață a loc, privesc pe gaura cheii în viețile altora, cu plăceri de onanist.

Mulțumesc lui Dumnezeu că ei nu mă plac pe mine, dar nici eu n-am de gând să mă complac în voia lor.

Magellan în lumea sertarelor

2010-06-02T04:43:00.002+03:00

În lumea sertarelor, a existat întotdeauna un locșor numai al meu. Copil fiind, nu aveam bucurie mai mare decât să invadez fundurile duble ale sertarelor, și să-mi pitesc acolo micile mele secrete. Păzeam cu strășnicie harta acestor comori și nimeni, niciodată nu ar fi aflat de ele, dacă sorții nu mi-ar fi fost potrivnici.

Țin minte că aveam două locuri preferate, două uși secrete spre o lume de neinvadat. Unul era în noptiera din camera mea și a surorii mele, iar celălalt, culmea, în comoda TV din dormitorul părinților mei.

Noptiera din camera noastră avea un singur sertar mare, care se deschidea ca o ușă de bar, pe verticală. Adică de sus în jos, nu de la stânga la dreapta sau invers. Și după ce deschideai sertarul, habitaclul lui se lărgea generos până jos de tot, unde, între parterul sertarului și fundația mobilierului rămânea un mic subsol neocupat. Un spațiu îngust, o strâmtoare prin care n-ar fi putut naviga decât o mână de copil.

Acolo mi-am adăpostit eu prețioase scrisori și bilețele, pagini importante din jurnalul meu de fetiță și apoi, de adolescentă, fotografii dragi. Acolo, în penumbra acelui sertar, mă întorceam mereu să retrăiesc și să mă bucur. Era ca un mic tunel al amintirilor din care, în răstimpuri, mai scoteam câte una și o ștergeam de colbul vremii.

Aveam o bucurie imensă să știu acel loc numai al meu.
Într-o bună zi, însă, sora mea m-a prins când îndesam ceva în sertarul secret și a vrut să afle imediat despre ce e vorba, sub pedeapsa că altfel mă spune părinților. Așa că, de atunci, am fost două care știam topografia sertarelor care-mi adăposteau comorile.

Pe măsură ce am crescut, a devenit tot mai dificil să îmi strecor mâna prin fantă și a trebuit să inventez tot soiul de tehnici de scoatere la lumină a măruntaielor sertarului. Ba un creion, ba o pensetă, ba chiar și-un soi de cârlig încropit din liță. O făceam, e drept, tot mai rar, dar cu aceeași plăcere.

Apoi, într-o zi am plecat la facultate în București. Și eu și sora mea. Iar în altă zi, tata ne-a anunțat că vânduseră mobila veche a dormitorului nostru și cumpăraseră una nouă. ”Și noptiera ați dat-o?”- Și noptiera! De ce? ”Ah, nu, îmi era dragă mie noptiera aia, atât...”

Au trecut atâția ani de atunci... Încă îmi place să scotocesc prin sertare, să le dezgrop poveștile și să retrăiesc momente lăsate în urmă. O fac de câte ori mă întorc acasă. Dar cele două sertare secrete nu vor mai fi niciodată scotocite de nostalgia mea.

Aseară am vorbit cu părinții mei la telefon. Și-au renovat apartamentul și am aflat că singura antichitate din casă, comoda din camera lor, luase și ea, în sfârșit drumul pribegiei. Acolo, în taina celui de-al doilea sertar cu fund dublu, aștepta colecția mea de șervețele. Le strânsesem toată copilăria, într-o încercare imposibilă de a face frumosul să dureze. Ceva s-a rupt în mine când am auzit vestea. Aș fi vrut să am cui să las comoara acelei fetițe ...

Dar, poate că am avut cui. Și i-am lăsat-o timpului...

O zi ca oricare alta

2010-05-04T15:47:00.002+03:00

Se trezea în fiecare dimineață înțepenită în disoluția secundei ca într-un clei. Aproape că nu mai credea posibilă revenirea. Fiecare zi semăna cu cealaltă și totuși, nimic nu mai era ce fusese. Culoarea plecase din tablou pentru totdeauna.

Își pierduse până și disponibilitatea la dialog interior. Ea cu sine sfârșiseră blazate, la o masă a tăcerii înfrânte.

Nici chef de scris nu avea. Ca să scrii, ai nevoie de o privire proaspătă asupra lucrurilor. De-un ochi sprințar. De-un suflet dornic. Locul de unde-i venise până acum inspirația părea un orizont de mortar, gata să zidească orice desprindere. Să imobilizeze orice postură.

Pe drumul ăsta fără pomi către ziua de mâine, nu găsea niciun chef care s-o facă să înainteze. Știa că lumea, ingrată, avea să meargă mai departe la fel și fără ea. Pe locul ăsta sterp creștea, intensă, prima arie a renunțării.

Nu era nimic tragic în toată starea asta. Nici măcar dramatic. Mâine, mai mult ca sigur avea să aibă o altă stare de spirit. Avea să râdă, să facă planuri și să se alinieze iar la start, pe exact aceeași linie de la care plecase ca să piardă cursa, cu o zi înainte.

Rămase așa, cu ochii pironiți a visare, în albul peretelui din față. Desene gri, transparente, ca de fum de țigară, începură să-i alunece încâlcite, pe întinsul clar. Se amuză o vreme să vadă cum plimbă câteva puncte, prinse în tot acest păienjeniș, când mută privirea la stanga sau la dreapta. Apoi se plictisi, focaliză, clipi și lumea redeveni imobilă, necesară și arbitrară, ca un drug de fier în apropierea unei tornade.

O faptă bună

2010-04-11T23:20:00.001+03:00

Habar n-avea cu ce să se-mbrace. Practic era o ocazie. Avea să întâlnească o mulțime de femei. În cele din urmă, asortă un pulovăr bej la o cămașă bleo și un pantalon de aceeași culoare cu pulovărul. Îi plăcea să poarte albastru deschis. ”E o culoare binefăcătoare” își spuse, aruncându-și o ocheadă în oglindă, în timp ce încheia și ultimul nasture al cămășii.

Se gândi la câte femei nefericite stăteau în chiar acea clipă în camera lor și plângeau. Ar fi vrut să le cunoască pe fiecare în parte. Să le șteargă lacrimile cu dosul palmei, așezat pe un scaun în fața lor și apoi să le ia mâinile și să le spună, privindu-le în ochi: ”Fată dragă, în lumea asta nu ajungi prea departe plângându-ți de milă!” Ele ar mai fi suspinat o vreme, liniștit, dând din cap a ”Ce știi tu ce e suferința!?”, apoi și-ar fi ridicat ochii spre cămașa lui, liniștindu-se în sfârșit.

E atât de simplu, se gândi...

Își aminti de iubitul lui, înainte să-l lovească boala aceea, al cărei nume nu-l pronunțau niciodată. Frumos, puternic, plin de haz...Se-ndrăgostise ca un prost de el și uitase cine fusese până să-l întâlnească.

O vreme nu îndrăznise să-l viziteze în spital.
”Auzi, îl întâmpinase, când în sfârșit își făcuse curaj, tu să nu vii la mine cu fața asta de prohod, că te trimit de unde-ai venit. Stai un minut, două, cât ai chef să plângi și apoi întoarce-te bărbat”.

În acea zi avea să înceapă totul. ”Am aflat, îi șoptise slăbit, apropiindu-se cu gura de pieptul lui, am aflat că Dumnezeu există mereu, nu numai când vrem noi!”

Văzându-i privirea nedumerită adăugase: ” E simplu, nu pricepi?! Crezi că există Dumnezeu? Foarte frumos! Dar totuși el există și când te masturbezi. Și nu simte nicio plăcere când te vede ce faci”
- ...
”Dar când urzești să-i zgârii mașina vecinului care îți ia locul de parcare, ai vrea să afle și Dumnezeu? Ei bine, El e și atunci acolo!”
-...
”Dar când te uiți la televizor sau pe stradă, la lume, și gândești: ăla-i un prost, asta o nemernică, ăla nebun, astălaltă curvă, atunci te gândești că Dumnezeu îți cunoaște gândurile? Bat pariu că nu... ”
-...
”Acum înțelegi? Și ajungem să ne batem cu pumnul în piept că ne-a nedreptățit Dumnezeu, când el nu a făcut decât să ne dea ce merităm.”

Atunci, în timp ce se întorcea acasă, hotărî că avea să le zâmbească tuturor femeilor de pe stradă. Mai ales acelora pe care în mod normal nici nu le-ar fi privit. Avea chiar să se întoarcă și să se uite după ele, imediat ce treceau, ca să fie sigur că l-au văzut, cu coada ochiului, făcând-o. Cu cât femeia ar fi fost mai puțin frumoasă, mai modest îmbrăcată, mai puțin tânără, cu atât mai generos le-ar fi privit.

Se uită preț de-un minut în oglindă exersându-și zâmbetul pe care avea să-l afișeze. Își schimonosi fața în fel și chip. Zâmbi seducător, apoi zâmbi admirativ, apoi uimit, stânjenit, timid, îndrăzneț. Dar niciunul dintre zâmbetele astea parcă nu era exact așa cum ar fi vrut el să fie.

”Poate nu sunt încă pregătit” se gândi și își turnă un rest de cafea amară, de dimineață, dezbrăcându-se, ca de fiecare dată.

Homo Sapiens Servilissimus

2010-04-10T02:19:00.002+03:00

Îl văd acolo, în mijlocul mulțimii, îndesând dumicatul elegant, în gurița-i prim-ministerială. Mestecă încet, cu buzele închise dar zâmbitoare, în timp ce gloata agonizeaza cu respirația oprită de așteptare. Trage apoi o dușcă și, arătându-și cu fereală dinții mici, nu care cumva sa se fi agățat vreun rest de ei, dă din cap a ”buuun, tare bun!”

Adunătura explodează. A primit botezul! Râsetele încep să curgă îndatoritoare pe pantofii premierului. Capetele, înfipte în spinări ușor îndoite, a servilism, își redobândesc demnitatea și, mai mult, se dau pe spate, cu gușile înfoiate ca la curcani. Țara răsuflă ușurată în fața gestului de mărinimie al lui vodă. Nu...Vodă-Vodă, da...pe-acolo!

Scame imaginare îi zboară de pe haine lui Boc, ciugulite de primari, consilieri locali, prefecți, afaceriști, mărimi care mai de care. Efectul este copleșitor!
Mă uit și aproape nu-mi pot crede ochilor: în mijlocul lor, mititel, mulțumit, Boc pare un titan.

A murit Mile

2010-03-22T15:22:00.003+02:00

Sub casca lui de război o să se adăpostească de-acum amintirile. O lume întreagă a tăcut azi pentru totdeauna.

Rămas bun, Mile Cărpenișan!

Asculta mai multe audio Muzica

Câte mile mai are de străbătut Mile

2010-03-20T00:10:00.004+02:00

Mile Cărpenișan e un suflet mare. E un Joshua, cu trup de luptător și suflet de copil. Nu-l cunosc personal, dar am simțit asta din tot ce a scris și din tot ce a spus, din tot ce a arătat și din tot ce a încercat să ascundă. Dar mai ales din tot ce-a făcut. Nu întâmplător, cel mai recent articol din blogul său este o campanie pentru viața unui tânăr din Timișoara. Ce ironie a sorții!

Mile a făcut atâtea reportaje emoționante despre războaiele altora, dar astăzi el este cel care are nevoie de un reportaj despre războiul lui. Am aflat în seara asta, de la niște prieteni comuni, că originalul, curajosul, dragul de Mile Cărpenișan se află pe un pat de spital, culmea, tot din Timișoara, luptându-se pentru viața lui.

Am dat o căutare rapidă pe google și m-am îngrozit: veștile proaste despre starea sănătății lui veneau stol întunecat către ochii mei. Erau cuvinte pe care nu le poți întâmpina decât în transă când vine vorba de oameni pe care-i prețuiești...

Am vrut să nu mai citesc nimic. Să acreditez ideea că poate, din dorința de senzațional, niște ziariști fără scrupule s-au jucat făcând metafore negre. Dar apoi mi-am dat seama că, dacă e adevărat, nu e timp de pierdut.

Cineva acolo scria că Mile este la Spitalul Județean din Timișoara și are nevoie urgent de sânge A2 pozitiv. Nu știu dacă mai e de actualitate informația, dar dacă este, să facem totul să-l ajutăm. Mile Cărpenișan trebuie să mai străbată încă multe mile prin viață. Nici nu concep să se oprească tocmai acum.

later edit@ De pe blogul Simonei Ionescu am aflat informații prețioase: despre cum poți dona sânge și despre starea lui Mile actuală.

PR cu miză rapidă

2010-03-14T19:38:00.002+02:00

Am o ”prietenă” care de când o știu face la fel. Nu mă caută cu anii. Apoi o face și pare să fi căzut în patima socializării imediate. Vreo două săptămâni mă sună, insistă să ne vedem, mă văd cu ea aproape cu forța, eventual îmi dă, cu acea ocazie, și vreun cadouaș gen:”m-am gândit la tine când l-am văzut”.

Ei și, nimic anormal, ați putea spune! Doar că, fiecare revenire a ei se ”întâmplă” în proximitatea unui eveniment de genul :”mă mărit”, ”am botez”, ”m-am despărțit”, ”am demisionat”...De când am observat coincidențele astea bizare, am înțeles că fac parte dintr-un program de PR cu miză rapidă. Femeia creează evenimente, ca să-și mediatizeze viața și să-mi obțină favorul.

Foarte asemănător cu ce mi se întâmpla pe când eram liberă să fiu curtată de bărbați.

Martie, 13* - Contrapunct

2010-03-13T04:24:00.003+02:00

Îmi place cum dai din mâini, în timp ce vorbești la telefon. Palmele tale se aruncă în afară, ca-ntr-o mimă de fântână arteziană. Apoi se ridică odată cu tonul. Fac acoperiș. Se coboară cu vocea. Tresar artistic, la frânturi de cuvinte, ca și cum ar indica ciupirea unei singure corzi. E o orchestră dirijată de inutil, mă gândesc. De ce ai gesticula pentru un interlocutor care nu te vede?! Apoi revin. Mă răzgândesc, e ca și cum ai spune la ce bun să cânți, dacă nu te ascultă nimeni...

Tu nu știi nimic. Gestul tău continuă să întrebe. Răspunde, exclamă, apasă pe sens ca pe-o pedală. Cuvintele-s doar contrapunct. E un one-man-show pe scena asta, iar eu sunt spectatorul din primul rând al unei săli cu un singur loc ocupat. Esti happeningul meu.

Apoi se lasă liniștea. Doar privirea-ți trasează, în ritm de bocanci militărești, poteci prin aerul camerei. Clipești rar, ca un general peste o hartă de război. Și nu știu dacă-i vorba despre alura de strateg, dar, așa cum stai, preocupat, ai aerul cel mai firesc din lume. Cele mai bune instantanee cu tine acum le-aș trage.

Merg cu privirea, tiptil, pe urmele ochilor tăi. Nu e nimic pentru mine acolo. Sunt o iscoadă fără cauză. Mă opresc la perete, mă izbesc de fereastră, de podea, de mobilă, în timp ce tu treci dincolo de toate straturile palpabilului. Ochii tăi se întâlnesc în secret cu gândurile tale. Și n-au chef de mine.N-au chef decât să vadă ce-i de făcut.

Îți inspectezi, cu degetele răsfirate, barba de-o zi. Apoi te lași în fotoliu, cu mâinile încrucișate la ceafă. Ochii tăi se întorc în sfârșit acasă, în ai mei: ”Futu-i mama mă-sii de treabă! Iar e martie,13. Am mai îmbătrânit cu un an.”

* La mulți ani, jumătății mele, care azi împlinește 37 de ani!

Mă bucur pentru tine!

2010-02-24T11:01:00.003+02:00

Se bucură pe naiba! Oamenilor nu le place să fii mai bun decât ei. Dacă v-ați imaginat altceva, când ați pus mâna pe telefon să vă trâmbițați pe la prieteni succesul, sunteți naivi.

Întâi că nu au niciun motiv să se bucure alături de tine. Le face cineva ochi mai dulci lor dacă arăți tu mai bine? Nu. Ajung ei mai repede la mare dacă ți-ai luat tu o mașină mai puternică? Nu. Au ei mai mult confort dacă te-ai mutat tu de la bloc la vilă? Nu. Și atunci? La ce bun să le dai cu maiul propășirii tale în cap și să te mai și aștepți, tembel, să reacționeze ca și cum le-ai fi dat o veste bună?!

Apoi că, obținând tu mai mult, creezi un decalaj neconfortabil între tine și ei. Le provoci amorul propriu. Cocoșisticul simț al egoului lor ridică atunci o sprânceană a la ”why he/she-why not me?!” Adică de ce tu și nu ei, care ar fi meritat, de fapt.

”Bine, spun idealiștii, dar prietenii adevărați se bucură pentru tine!” Nimic mai fals. Din observațiile mele personale, oamenii sunt încă departe de a-și iubi aproapele ca pe sine însuși.

Asculta mai multe audio Muzica

Gâlceava nebunului cu lumea

2010-02-21T14:04:00.001+02:00

Nebunia e o problemă complexă. O spărtură în concordia lumii, un eu tumefiat care nu mai intră în matrița socială. Dar e în același timp și o falie care desparte omul de omenesc și-l reafirmă într-o ipostază mecanică, de agregat. Nimic nu poate speria mai mult decât să asiști la transformarea coerentului uman în jucărie stricată.

Pentru nebun e simplu. Planul intim devine ambianță și, pe acolo pe undeva, interacțiunea cu cei din jur scurtcircuitează. E ca atunci când, într-o hărmălaie de nedescris, reușești totuși să te concentrezi la altceva. În cazul lui, la teatrul de umbre pe care i le proiectează propria iraționalitate.

Deși se sustrage fir cu fir lumii, alienatul nu conglomerează nicăieri. În lipsa magnetului ființei, mintea lui rămâne o pilitură împrăștiată-n patru vânturi. Și tot ce înainte aștepta la îndemână: sentimente firești, gânduri comune, gesturi dintre cele mai simple, cuvinte, totul se duce acum într-o îndepărtare turbionată luând pe sus, ca pe-un gunoi, realitatea.

Ca o matrioșcă acaparatoare, lumea își închide în spatele sărmanului nebun, una după alta, toate ușile. Îl izolează acolo, în aerul sufocant al cămășii ei celei mai intime, unde eul social se usucă, dar germineză eul imaginar. Acolo se va săvârși glasul interior, dar se vor naște, în compensație, Vocile. Acolo și numai acolo precaritatea rațiunii va avea, în sfârșit, de-a face cu majestuozitatea inconștientului.

Nebunul colecționează cuvinte cărora nu știe că nu le mai poate pătrunde sensul, fapte pe care nu realizează că nu le mai poate decripta și atunci le dă un înțeles ad-hoc, concordant sunetelor reproduse de afon. Un tâlc diform urmărește tot ce se întâmplă în jurul lui, dând coerență lumii lui interioare chinuite de schizofrenie sau paranoia.

Vestea proastă este că specialiștii consideră că toți avem în noi o genă fie de schizofreni fie de paranoici, doar că, dacă avem noroc, ea nu ajunge niciodată să facă full contact cu patologicul.
Vestea bună este că omul nebun nu știe că este nebun. Și asta îl face să trăiască împăcat cu el, deși certat cu Lumea. E exact ca-n bancul acela:”un șofer ascultă radioul din mașină, în timp ce conduce; deodată aude la radio: ”stimați șoferi, aveți grijă că în zona x a fost semnalat un nebun care gonește cu peste 100 de km la oră pe contrasens: La care șoferul comentează pufnind: ”Unul?!?? Dar sunt cu zecile!!!”

Bunicii (II)

2010-02-19T10:29:00.002+02:00

N-am înțeles niciodată după ce cod al modei își alegea hainele bune din dulap. De fiecare dată când ieșea, mi se părea îmbrăcată nepotrivit. Rochie din poplin lucios, cu modele marunte, bleumarin, maron si verde, balonzaid bleumarin si pantofi din piele, butucanosi, de toamna.
”Unde te duci, mamaie?” – Să adun niște iarbă pentru păsări! ”Merg și eu cu tine!” – D-apoi hai, dacă mergi!

Mamaia o lua înainte, cu o sacoșă de 1 leu în mână și, ținându-se de șale, aplecată, cu capul în jos și picioarele îndoite, smulgea iarbă grasă, crescută pe peticele de pământ răsărite dintre blocurile ceaușiste. Mâinile ei bătrâne se făceau verde-gălbui atunci, iar aerul mirosea brusc a primăvară.

Fusese învățătoare, mamaia Ioana, fiică de chiaburi, din nordul Moldovei. Era o femeie cu frică de Dumnezeu, puțină la trup și la vorbă. Spre deosebire de bunicul Virgil, un Creangă de prin părțile Hușiului, care mă fascina cu interminabilele lui povești din vremuri de demult, mamaia nu spunea nimic din ce trăise. Asta era filozofia ei de viață: să nu se plângă, să nu se laude, să nu-i știe nimeni nici durerea, nici bucuria. Asta ne învăța și pe noi, de copii: ”Să nu spuneți, mamaie, la străin secretul casei voastre! Că străinul vă vinde și vă pierde!” Noi promiteam, neînțelegând totuși despre ce secret sau ce străin ar fi vorba.

Când scoteai ceva de la mamaia era zi mare. - ”Ia spune”, am momit-o într-o vacanță, pe când citeam Răscoala lui Rebreanu, ”s-au răsculat vreodată țăranii la voi în sat?” Ochii ei, cuminți de obicei, s-au însuflețit atunci, scăpărând hotărâre: ”Apoi să știi că erau răi, mamaie, țăranii! Nu le plăcea munca. Dacă ar fi fost după ei, numai la băutură ar fi stat. Niște puturoși!”

Mamaia fusese chivernisită pe vremuri: familia ei avusese pământuri și alte acareturi de oameni înstăriți! Asta schimbaseră comuniștii, dar mamaia, în infinita ei înțelepciune, se învățase să trăiască și cu puțin. Ceaunelul negru, de tuci, în care, astăzi, mămăliga prinde gust de amintiri la mine-n bucătărie, era doar de Craciun uns cu carne bună, de purcel sau pasare. În rest, cobiile de pui, gâtul și aripile erau la putere.

Dar orice mâncam la mamaia Ioana, tare mai era bun, așa că nu mai conteneam – eu și soră-mea- cu mâmâiturile de plăcere! ”Mmmmmm, ce bunătate ți-a ieșit aici, mamaie! Cum ai făcut-o?” Deși eram copii, nu gospodine, draga de ea ne lua în serios întrebarea și ne spunea, de fiecare dată, rețeta. Oleacă de ștevie, oleacă de bulion, oleacă de mărar, oleacă de orez...Ăsta trebuie să fi fost ingredientul secret. Fiindcă orice mâncare făcea, mamaia, o înmulțea cu o mână de orez călit în untdelemn și cu verdețuri de prin grădină.

Nu cred că am să mai simt vreodată gustul inconfundabil al bucatelor care ieșeau din mâinile ei binecuvântate. Dar toată viața mea o să mi-l amintesc. Așa cum o să-mi aduc aminte de mămăița Ioana, ”o nafură de femeie” căreia tata îi spunea adesea, luând-o de după umeri și uitându-i-se cu dragoste de fiu în ochi: ”Știi cine ești tu, mamă? Cel mai iubit dintre pământeni, asta ești!”

continuare la Bunicii (I)

Corin

2010-02-10T21:28:00.007+02:00

Ea avea paișpe ani și două luni. Trecea dintr-a opta-ntr-a noua. Avea 1,70 m, gene lungi, părul lung, castaniu, trupul arcuit. Purta rochii de mătase naturală, din tinerețea mamei, pantofi cu toc, se parfuma, își dădea discret cu dermatograf negru pe la ochi, iar pe buze cu atractiv, dintr-o cutiuță rotundă, din plastic. Filozofa despre destin, avea mereu opinii și replici la orice, părea evoluată. Dracu a știut că-i așa mică?!

El avea nouăsprezece ani, 1,90 m. Era student la ceva în oraș. Făcea culturism și-i povestea cum aleargă zilnic la antrenamente, cu săculeți cu nisip legați de picioare. Îi povestea multe lucruri. Pentru unele era pregătită, pentru altele nu. De pildă, într-o seară i-a povestit cum mâncase el în ajun brânză iute de burduf și cum spărsese cu pumnul, pe un fund de lemn, o ceapă mare. ”Ce țăran!”, gândise ea, imatur, în timp ce el o ținea drăgăstos de mână și-i povestea înainte vrute și, mai ales, nevrute.

O alesese din prima. Pe ea, și nu pe sora ei, o zeiță, cu un an mai mare. De fapt, parcă nu mai exista nimeni în jurul lor, de când intraseră în vorbă, în aglomerația autobuzului. La o frână bruscă a șoferului, ea își pierduse echilibrul, încercând să-și composteze biletul. El o prinsese cu brațe puternice și-i zâmbise cu dinții lui, rânduiți perfect pe maxilarul cu un număr mai mare. Se oferise să-i composteze biletul. Apoi o întrebase dacă locuiește în cartier. ”Da” îi răspunsese ea întorcând privirea mândră în cealaltă parte, semn că a încheiat orice conversație.

Asta-i plăcuse lui foarte. Indiferența ei. Faptul că nu i-a zâmbit, nu i-a adresat cuvinte, nu a vrut să se oprească atunci când, coborând în aceeași stație, în centru, a ajuns-o din urmă și a încercat din nou să intre-n vorbă cu ea.

Dacă ar fi știut el, atunci, că ierni la rândul își lipise ea năsucul de copil, de geamul trenului de Predeal, ca să-l vadă mai bine pe tânărul care, proptit de peretele gării, îi ținea drăgăstos capul în palme iubitei lui, în timp ce-o săruta! ”Doamne, ce bine-i să fii mare”, gândise atunci fetița de doisprezece ani, în timp ce-și imagina ce gust trebuie să aibă buzele de băiat. Doi ani mai târziu, avea să afle ce gust aveau. Fix buzele acelui băiat. Ba și limba.

Corin a fost primul băiat care a sărutat-o. Era frumos, înalt, avea ochi albaștri și maxilar puternic, ca al lui Dolph Lundgren. Merita onoarea, se gândise ea atunci. De fapt, mint. Se gândise retrospectiv. Atunci nu era capabilă să se gândească la nimic.

Fusese prima lor ieșire. Plecase de acasă împreună cu sora ei, ca de obicei (doar nu degeaba li se zicea ”Siamezele”). Planul era să se despartă de ea, urmând ca apoi să se regăsească la ora de întoarcere acasă. În stație o aștepta Corin, bronzat, atletic, îmbrăcat lejer în blugi albastru deschis și cămașă albă de in, desfăcută la 2 nasturi și cu mânecile suflecate până la cot.

Nu știe cum a trecut după-amiaza aceea. În general, de la un moment de stânjeneală la altul. El îi ceruse voie s-o țină de mână și o dusese așa tot drumul până la faleză, cu mâna puțin ridicată, ca pe un trofeu. O invitase la cofetăria Violeta, îi cumpărase o înghețată și o privise mereu. Ea se gândise obsesiv la ce ar trebui să facă dacă va încerca să o sărute. Să se tragă un pas înapoi, să se avânte, să rămână nemișcată, în așteptare? Oricum avea să se facă de râs-conchisese- așa că nu se mai gândise.

Întrebarea lui o rupsese abrupt din liniștea pe care cu greu și-o instaurase în interior: ”Îmi dai voie să te sărut?” – ”Asta-i chiar culmea”, spusese jumate râzând-jumate enervată. ”Sărută-mă odată și gata! Auzi, dacă-i dau voie!”

Era deja întuneric afară, dar ea tot închisese ochii, ca-n filme, așteptând cu emoție să se-ntâmple minunea. Minunea aia avea să-i întoarcă stomacul pe dos. O gură mare, cu buze pline, dinți și limbă cu personalitate începu să-i vorbească-n braille, căutând-o, gustând-o, sorbind-o...minute în șir. ”Doamne, nu se mai termină odată?” se gândi aproape înfricoșată de atâta pasiune năvalnică.

S-a desprins buimacă din strânsoare și a pornit-o, prin beznă, spre scara blocului, unde o aștepta sora sa, ștergându-se cu dosul mâinii de saliva lui, care i se uscase de la nas până la bărbie, strângându-i fața ca o mască. În clipa aia îi simți aftershave-ul impregnat în palme și asta avea să pecetluiască soarta relației ei de iubire cu Corin. O jumătate de oră mai târziu vomita din adâncul stomacului ei de fetiță nepregătită pentru balul debutantelor.

A fost o iubire de-o vară. Dacă l-ar fi cunoscut mai târziu, altfel s-ar fi scris istoria. Pentru că, vedeți voi, nu l-am cunoscut. Dar eu cred că era băiat bun, Corin.

Colegii de timp

2010-02-10T02:18:00.003+02:00

Bat pariu că vi se-ntâmplă și vouă. Când îmi revăd după multă vreme foști colegi sau prieteni, aproape de fiecare dată remarc în gând trecerea otrăvită a timpului. Anii par să se fi impregnat pe chipul lor ca broderia unei perne pe un obraz proaspăt ras.

”Ești neschimbată”-îmi spun ei, în schimb, iar eu, modestă pe dinafară, fudulă pe dinăuntru, înșfac iute roza ce mi se-ntinde și -cred eu- cuvine și dau să mă-mbăt de parfumul ei.

Un ghimpe mă avertizează, totuși, că s-ar putea să fiu în fața unei oglinzi care micșorează. Vanitatea mea. Dar nu-mi permit un astfel de gând mai mult de o secundă. Doar n-o să las să-mi iasă un rid tocmai acum! Așa că zâmbesc cu toată fața mea întinsă. Neatinsă.

Și anii trec, dar lucrurile par să stea mereu la fel: ei tot mai bătrâni, eu... neschimbată!

Vă-ntrebați pe unde umblă conștiința mea, de nu-mi face socoteala și nu mi-o pune pe față? Ei bine, bat pariu că e la-ntâlnire cu conștiințele voastre. Dar nu vă frământați prea mult! Altfel riscați să-i ajungeți din urmă pe colegii voștri de timp!

Undeva între Ziua Îndrăgostiților și Ziua Cârtiței

2010-02-08T15:33:00.002+02:00

Uneori dragostea e o pasăre mică, de jucărie, pe care o apeși pe aripă ca să cânte. Primești, totuși, cu un zâmbet entuziast armonia ei previzibilă. Ca și cum cântecul înșurubat în pasărea aceea caraghioasă ar fi un lucru nemaiauzit.

Apoi treci strada către o altă zi, scrisă mai puțin citeț în calendar. O zi fără personalitatea de ciocolată cu lapte și miere a lui 14 februarie. Fără petale de trandafir, fără inimioare, fără lăvuri-luluuri-tangouri. O zi anostă din punctul de vedere al iubirilor ritualice, care se împlinesc la dată fixă... O zi ca cea de azi.

Și atunci se poate întâmpla să-i spui te iubesc și el să treacă pe lângă tine ca pe lângă o melodie siropoasă și să te închidă, cu tăcerea lui, exact când tu ai fi vrut să te dea mai tare.

Uneori dragostea e tot ce nu a mai rămas.

Justificări

2010-01-31T01:52:00.001+02:00

Uite care-i treaba: mă descompun. Între drumul la instanțe și drumul la birou. Între un gâfâit și un căscat. Între șase dimineața și nouă seara. E o desprindere repetitivă a ființei de personajul care sunt.

Mă-ntrebi de ce nu mai scriu. Cum dracu? Când lucrurile o iau dea-ndoaselea cu așa o repeziciune, de nu am timp să mă dezmeticesc și să le fluier la loc, în matcă. E o prigoană a zilei de mâine care-mi seacă mintea de inspirație. Sufletul de aspirație. Carnea de respirație.

De multe ori nici nu-mi mai pasă ce simt. Fac numai rebusurile ușoare: ce treabă am mâine, ce mâncăm azi. Secunda trece fără vreun quo vadis, pontând în organiser-ul unui om de tinichea. Și toată viața pare să mi se așeze, spășită, într-o contabilitate-n partidă simplă. Intrări și ieșiri.

M-a intrigat mereu că a trebuit să existe camera aceea încuiată, în care să nu ai voie, deși cheia care-o descuie îți e încredințată. Ăsta-i sarcasm dumnezeiesc. De asta-i tot dau și eu cu foșgăiala înainte, în orb, ca un gândac ce trece printr-o capcană, fără să știe că a ieșit de acolo cu șosete de otravă.

Vienna calling

2010-01-11T12:30:00.013+02:00

Orice se poate spune despre începutul ăsta de an, doar că a fost unul plictisitor nu. De fapt, totul a început de anul trecut, pe când ne convinsesem că vrem să ne petrecem sfârșitul de an în tihnă, acasă. Un Revelion în familie nu mai avusesem demult așa că părea de-a dreptul o nebunie, o excentricitate la care ne gândeam ca la o poznă, aproape cu nerăbdare.

Dar lumea nu e făcută să fie orânduită de om și hazardul ne-a făcut iar de petrecanie. Prietenii noștri ne-au invitat să petrecem sfârșitul anului împreună cu ei la noua lor casă de vacanță, aflată la 100 de kilometri de Viena.

Ne-am pus pe drum și nu am regretat nicio clipă. Nu este mai puțin adevărat că eu am avut febră și alte neajunsuri aferente gripei debutată fix pe 31 decembrie. Ori că vinul fiert cu portocale și țuica fiartă cu chimen și zahăr ars s-au dovedit supraestimate când a venit vorba a mă pune pe picioare după o așa grozăvie de răceală.

Dar nimic din toate astea nu m-a împiedicat să hoinăresc prin Viena, zgribulită ca un vrăbioi, degustând din plin turismul de stradă și cafenea. Recunosc, am abuzat de biata, glorioasa Vienă. Obiectivele mele au fost mici (deși unele nu și la propriu!) și aglomerate. Am vizitat ca o nesătulă Domul din SCS (SCS=cel mai mare mall din Europa), Palatul Mariahilfer Straße și Muzeul Kärntner Straße. Un deliciu! Viena mi s-a oferit ca o fondantă vernil pe o tipsie de argint. Cum să-i fi rezistat?!

PS. La întoarcere, în noaptea de 5 spre 6 ianuarie, eram la urgențe la Matei Balș, cu febră 40. După recoltări de exudat din nas și gât, sfaturi de internare pentru mai multe analize, perfuzie cu Perfalgan, luat sânge în niște recipiente vidate care-mi sugeau cu zgomot sângele clocotind la acea oră, mi-am luat Tamiflu-ul și m-am dus acasă. După 3 zile de îngurgitat celebrul antiviral, mi-au venit analizele de la Cantacuzino: nu avusesem gripă porcină!

Slavă Domnului! Nu terminasem de văzut nici jumătate din SCS! :)

Primiți cu Ajunul?

2009-12-24T23:31:00.003+02:00

Recunosc. Sunt o mașteră. Astăzi nu am primit cu Ajunul. Drept care, colindătorii mi-au urat din greu, din adâncul unei flegme verde tebecist. Pe post de buhai a fost, pare-se ușa mea, care trebuie că a scos un sunet tradițional atunci când i-au tras cu sete un șut de bocanc. Glasuri argintii trebuie să fi răsunat în holul blocului, atunci când drăgălașii colindători mi-au țintit cu clopoțelul vizorul până când, în sfârșit, au reușit să-l crape ușor! Să înțeleagă și femeia-cea-rea-care-refuză-să-ne-dea-bani-pe-o-strofă-zisă-pe-repede-inainte-și-fără-nicio-altă-bucurie-decât-cea-a-câștigului, că e Ajunul Crăciunului.

Și ce dacă nu eram acasă?!

Sărbători fericite tuturor prietenilor mei și tuturor oamenilor buni care trec pe aici.

Republica Democrat-Liberală România

2009-12-15T19:37:00.001+02:00

Portocaliul a ajuns să-mi dea fiori. S-a ales regimul. Betacarotenul rămâne în meniul disociat care va slăbi fibra politică a României.Trăiesc în Republica Democrat-Liberală România. O țară cu un singur partid, un unic cârmaci și nicio șansă la democrație.

*
Atitudinea de siguranță sfidătoare a lui Berceanu, Boc, Videanu, atitudine de mascul post coitus, nu poate fi decât una hazardată. Nu au cucerit nicio redută, doar și-au marcat pe zidul ei teritoriul și acum au impresia că li se cuvine. Istoria le va da ce merită. În cele din urmă.

*
Cât despre discrepanța dintre cultură și dejecția slobozită băsescian-servil, în presa străină, de un notoriu al culturii române, ea este atât de mare, încât nu știu dacă să fiu furioasă ori să-mi fie milă. Pentru că cine își moaie public obrazul în bârfe despre casete cu sex oral și candidați la președinția țării sale, nu poate sfârși decât cu o imagine șifonată și cu pete pe ea, precum rochița albastră a Monicăi Levinski.

*
Poporul a devenit propria Mare Adunare Națională a lui Băsescu. Numai în fața poporului acreditează ideea că ar răspunde, ca să nu dea, de fapt, socoteală nimănui. Treaba asta îmi amintește de toți dictatorii istoriei. Cu un discurs hotărât și invocarea norodului, toți au generat adevărate hipnoze în masă, în fața cărora istorici și sociologi s-au crucit întrebându-se cum de a fost posibil.

*
Tiparul grotesc al terorii și al bunului-plac de tip polițienesc se umple iar, gata să arunce lumii o nouă formă monstruoasă. Reapar pereții cu urechi. Se instaurează aparatul represiv și reacțiile la frică. Revin agresivitatea instituțiilor statului, impunerea fără crâcnire, cenzurarea valorilor și consolidarea găunosului. Se ivesc greața, disoluția speranței, neputința...

*
Băsescu nu poate fi reformat. Acest președintagog va continua să predea, oricui stă să-l asculte, lecția de istorie mincinoasă pe care o învățam în școlile ceaușiste. Pentru cei care vor îndrăzni să-i iasă din cuvânt ori să-l conteste, va avea pregătit referendumul ori, după caz, dosul de palmă și capul în gură.

*
Doctrina politică este, la Băsescu, eminamente petardiană. Salvarea națională de niște monștri pe care nu i-a văzut nimeni niciodată, dar despre care toți ajung să creadă că sunt răul cel mare al țării.

*
Se reașează scena politică românească. Apar oportuniștii care, sub feregeaua interesului național, vor ține în gură capătul ciolanului. Vom asista la o reașezare a intereselor meschine, personale sau de grup. Votanții diverselor partide vor asista neputincioși la o orgie națională, cu swingeri politici. Vor vedea cu nasul turtit de geamul televizorului cum femela liberală se zbate sub masculul pedelist, cum pesedista trece și ea de la pedelist la liberal și înapoi, cum promiscuitatea binecunoscută a politicii își atinge apogiacă everestul. Zoo(n) politikon!

*
Toate partidele îl cunosc pe Băsescu și ideea lui despre guvernare: el stabilește totul, celorlalți respectându-le, democratic, dreptul de a zice: ”da, să trăiți, șefu!” .

*
Un politician după care nu mă omor spunea deunăzi vorbe mari: ”politica e un compromis până la limita propriei compromiteri”. Acum câteva ore părea dispus să se compromită.

*
Mă sperie clovnii. Aseară am visat clovni portocalii. Coșmarul a venit la trezire, când am înțeles că sunt reali. Trăiască Republica Democrat-Liberală România! The land of a bad choise!

Hainele cele noi ale vechiului președinte

2009-12-07T09:26:00.003+02:00

Când am deschis azi dimineață televizorul, am înghețat. Traian Băsescu hăhăia într-o locație ce semăna cu o parcare subterană, în timp ce spunea: ”un fleac, i-am ciuruit!”.

A trebuit să stau câteva clipe perplexă, înainte ca mintea mea să accepte, măcar ca posibilitate, așa ceva. Mă culcasem cu Geoană ales președinte și mă trezisem cu președintele Băsescu reales. Știam că elitele sunt inferioare numeric vulgului, dar nu aveam nevoie de această confirmare tocmai acum.

Într-un editorial al său, intitulat ”Frica și ura”, Cristian Tudor Popescu făcea o lucidă și amară analiză a actualelor alegeri prezidențiale, spunând că bătălia se va da între frică și ură, frica de ziua de mâine-reprezentată de votanții lui Geoană și ura față de bogătani, de ”moguli”-reprezentată de votanții lui Băsescu. Iată că ura a câștigat. A învins iraționalul, pornirea atavică, Guță și văru Săndel. Din boxele istoriei va răsuna pentru multă, prea multă vreme, subculturalul imn al triumfului lui Băsescu :”Să i-o dăm în bot lui Geoană...”

Am sperat să nu mai fie ales Băsescu. Am sperat ca românii să fie responsabili si sa înțeleagă rostul alternanței la putere. M-am așteptat, însă, la acest deznodământ tragic. A murit România bunului-simț, iar pe mormântul ei au încins grătarele maneliștii. A murit copilul care ar fi putut să spună lucrurilor pe nume și, pentru încă 5 ani, același președinte gol se va plimba prin țară, în timp ce același alai de supuși îi vor lăuda hainele cele bogate și neasemuite.

Dacă Geoană a pierdut în mod corect alegerile, atunci a pierdut nu din cauza lui Vântu, cum i-am auzit pe mulți spunând, ci din cauza lui Iliescu. Pentru că cine a votat împotriva lui Geoană, a votat fie împotriva lui Iliescu și a tot ceea ce a reprezentat el pentru trecutul României, fie împotriva ”prostănacului”, un alt artefact made by Iliescu.

Întorși din Vietnamul nostru

2009-12-05T19:56:00.005+02:00

Stăteam și mă gândeam zilele acestea la toată isteria cu ”jos comuniștii!”, cu care ne-am trezit la final de 2009. Și mă gândeam că ar fi interesant de făcut o paralelă între cei întorși din Războiul din Vietnam, care odată războiul terminat, nu se mai puteau integra în prezent și trăi în societate și cei care, ieșiți de 20 de ani din comunism, stau încă prin piețele marilor orașe, cu dinții pe siguranța grenadei sociale.

Ca și războiul din Vietnam, și comunismul a fost nedrept și a cauzat o enormă suferință. Unele familii de români au pierdut oameni dragi în acel ”război” și, probabil, pentru suferința lor, nici măcar plasturele divin nu va fi vreodată îndeajuns de confortant.

Ca și în războiul din Vietnam, românii au perceput lupta împotriva comuniștilor ca pe o luptă împotriva unor trupe de gherilă, care stăpânesc politic România și care știu cel mai bine să se camufleze, să se ascundă. De aceea, acești români sunt încredințați că niciun sacrificiu nu este prea mare pentru a demasca iudele care se plimbă libere printre noi, gata să ne trădeze și să ne fure sufletul.

Dincolo de strigătul lor de luptă, pe care-l socotesc inadecvat prezentului, nu am nimic cu acești români. Sunt niște sărmani oameni de bine. Doar că, printr-o ironie a istoriei personale și o machiavelică inginerie socială, au rămăs priponiți la galera vremurilor apuse.

Probabil, în toți acești ani în care prezentul și-a produs mutațiile lui viabile, ei au retrăit trecutul. Și-au făcut, poate, treburile zilnice în aria cercului descris de lanț, fără să-și vadă priponul, convinși fiind, precum Truman Burbank, protagonistul filmului Truman Show, că trăiesc în realitate, nu într-un țarc al ei.

S-au dus fără chef la serviciul lor prost plătit, i-au făcut comuniști împuțiți pe funcționarii de la ghișee, aruncându-le în față că-s plătiți din banii lor, au zgâriat mașinile scumpe și negre pe lângă care au trecut, i-au anatemizat pe polițiști cu apelativul ”milițieni” și s-au referit la orice domn, spunându-i ”tovarăș”, au jucat la toate Bingo-urile televizate, iar apoi, noaptea târziu, s-au delectat cu OTV-televiziunea poporului. Păcat că nu-și vor da vreodată seama că au făcut toate lucrurile astea într-o lume cu pereți de sticlă și butoane de panică.

Mâine, acești români de bine vor vota.
În loc de continuare a ideii le dedic o melodie:

Seful
Asculta mai multe audio Muzica

Vântu tras de Băsescu în confruntarea cu Geoană

2009-12-04T10:41:00.002+02:00

Am văzut aseară o confruntare care mi-a lăsat un gust amar. Pe de o parte pentru că m-am convins că Băsescu este un veritabil scorpion, care mai bine moare odată cu adversarul, decât să-l lase să scape, pe de alta pentru că nu m-aș fi așteptat la gafa pe care a făcut-o Mircea Geoană, vizitându-l pe Sorin-Ovidiu Vântu în seara (noaptea?) dinaintea confruntării.

În ultima luptă, Traian Băsescu l-a lovit pe Geoană nu cu glonțul de argint, de care vorbea Cristian Tudor Popescu, ci cu șișul ruginit al teoriei conspirației, mult îndrăgite de români. Pentru că faptul în sine, că l-a vizitat Geoană pe Vântu, nu ar avea mare efect fără doza de subversivitate letală inoculată în români odată cu această dezvăluire.

Constituția României garantează dreptul la liberă întrunire al cetățenilor săi. Băsescu se pare că nu. Faptul că Mircea Geoană s-a întâlnit cu Vântu devine dintr-o dată conspirație împotriva poporului. De când Băsescu a făcut din Voiculescu, Vântu și Patriciu un partid al mogulilor, pe care l-a scos, de la sine putere, în ilegalitate, oricine are contact, amical sau profesional, cu aceștia devine o amenințare pentru securitatea națională. Așa că e aproape providențial faptul că Băsescu îl bagă mai întâi în gura presei, la decontaminare, pentru ca, mai apoi, să-l arunce la groapa cu lei a poporului însetat de sânge, pentru devorare.

Fără îndoială, Geoană a făcut o prostie răspunzând invitației lui Vântu. Dacă tot s-a dezis public de prietenia cu el, pentru a nu-i da ocazia lui Băsescu să se folosească de asta ca de-o armă, nu trebuia să riște întâlnindu-se cu ”un mogul” în campanie.
Dar, în virtutea bunei-credințe, am putea privi și altfel vizita târzie a lui Geoană, și anume ca pe o inconștiență de om care nu avea nimic ocult pe agenda acelei întâlniri.

Nu mă înțelegeți greșit. Nu-i reproșez lui Mircea Geoană că n-a mințit până la capăt. În opinia mea, minciuna nu e o bună strategie pentru o campanie de vânătoare prezidențială, când zeci de hăitași de partid ori zeci de copoi din presă o urmăresc. Fiindcă minciuna este de fel o chestiune sensibilă. Ceea ce face ca, în plin sezon, până și-un avion de hârtie, dacă o atinge, să o facă să sângereze ca o dropie.

Dar nici nu sunt sigură că, dacă Geoană ar fi spus de mult: da, sunt prieten cu Sorin-Ovidiu Vântu, nu i l-ar fi pus imediat în cârcă Băsescu, și-ncă cu tot cu perdanții de la FNI. Doar s-a văzut cum i l-a urcat în spinare pe Iliescu cu tot cu morții lui Ceaușescu și cu mineriade.

Cum ar fi fost, deci, mai bine să facă? Nu știu. Poate să-și fi recunoscut amiciția benignă cu Vântu, iar dacă tot știa de întâlnirile și colaborările dintre Băsescu și Vântu, din 2004 încoace (și știa, de vreme ce, la confruntare, a cerut să fie sunat Vântu), să folosească această informație imediat ce contracandidatul său l-ar fi acuzat că există interese obscure ale prieteniei Geoană-Vântu. Dar nu mai contează ce ar fi putut fi, să revenim la ce a fost.

În campania asta electorală, ambii candidați au fost prinși cu ou-n buzunar sau, dacă vreți, cu scheletele în dulap.

Băsescu a mințit, în postul Nașterii Domnului, ținând mâna pe Biblie, că nu l-a lovit pe copilul din imaginile care-au făcut înconjurul țării...dar continuând... ”cu pumnul, în plex, sau în față”. Înregistrarea video arăta clar că actualul președinte l-a pleznit cu dosul palmei, deci, practic, afirmația lui Băsescu era adevărată. Dar nu și răspunsul lui Traian Băsescu. Pentru că el fusese întrebat nu CUM, ci DACĂ l-a lovit pe copil.

Geoană a mințit și el că nu-l cunoaște și nu-l place pe Vântu, cel ”malefic și turbulent”, deși erau de patru ani prieteni.

Una peste alta, la confruntarea de aseară s-a jucat la rupere emoțională.
Băsescu a abuzat de ”țara mea”, ”românii mei”, ”poporul meu”... până la saturație, fixându-se astfel într-o atitudine cu nimic diferită de cea a părinților care, aflați în proces divorț, trag de copil ca de-o masă partajabilă și, pretinzând că-i apără interesele, îl numesc invariabil”copilul meu”, niciodată ”copilul nostru”. Geoană a abuzat de promisiuni cu case la tineri, pensii la bătrâni și salarii la doctori ori profesori.

Au fost discursuri populiste, cu vă dau, vă fac, vă dreg și spectacol sângeros, pe modelul celor din arenele romane. Ar fi fost de ajuns circul, pâinea (fie ea doar promisă) nu era absolut necesară. Suntem atât de obișnuiți cu foamea și cu frigul din vremea anilor lui Ceaușescu sau de după, încât o teorie bună a conspirației ne poate ține și de cald și loc de ceva cald în stomac.

Am râs amar când l-am văzut pe Mircea Geoană căutând febril un răspuns convenabil la întrebarea, învârtită de Băsescu precum o baionetă, despre exporturi și ce piețe au mai căzut. Băsescu a mizat acolo pe un tertip vechi de când lumea: când vrei să-i dovedești unui erudit că, de fapt, nu este deloc citit, îl întrebi despre nume de cărți și autori minori. Este, practic, imposibil să le fi citit pe toate sau să-i știe pe toți. Păcat că Geoană nu a fost pe fază, să dea cât colo cu întrebările lui Băsescu ex cathedra, fără să pară că e-n corzi.

Personal, mi s-a părut de prost gust momentul cu verificarea unor adevăruri prin jurământul pe Biblie. Juratul pe Biblie este acceptabil numai în instanțele de judecată. Și dacă nu cumva aseară, acolo, nu s-a constituit o instanță de judecată ad-hoc, care să-i condamne în numele poporului, precum instanța ad-hoc ce i-a judecat pe soții Ceaușescu, orice altă rațiune ar fi una de tip Rică Venturiano.

Dar gata. Pe 6 decembrie votăm. Doamne, ai mizericordie de noi!

Traian, Mircea și Maria- trei personaje în căutarea unui autor

2009-12-02T19:47:00.003+02:00

Mi-e drag. Pe bune că-mi e. Mi-am dat seama azi dimineață când i-am văzut la televizor fața boțită uman de somn. E drept că am spus: ”arată de parcă ar fi băut toată noaptea”, dar am zis-o fără pic de răutate. Aproape duios, ca atunci când, culegându-ți din șanț un tată bețiv, îl întrebi ”iar ai băut?!”.

Nu, nu am să fiu atât de ipocrită încât să-i spun ” săru’mâna”, nici n-o să-l plâng când n-o mai fi (președinte), dar măcar am puterea să-i recunosc fața umană. Oare unde am mai auzit expresia asta cu fața umană...? În fine, (să zicem că) nu-mi amintesc.

Oricum, după cum spuneam, mi-e drag. Îmi place că-și iubește fetele și a dovedit că ar face orice pentru ele; îmi place că-și distrează nevasta la mare, la munte și că, indiferent cu cine s-ar mai duce și el, că deh, e bărbat, casa la el e casă; îmi place că nu-i chitros, ci boier și-și răsplătește regește femeile, cu orice le vrea suflețelul; că e primul președinte care nu a stat împăiat la Cotroceni, ci a arătat că știe să-și trăiască viața și-n timpul mandatului, că e cool și merge cu ATV-ul, că e flirteuz și te-apelează insinuant cu ”păsărică”; îmi place că e de gașcă și face poze cu oricine, că e vesel și-i trage cu șprițul, că e isteț și-l duce capul. Îmi place că se-nduioșează și plânge, că scrie poezii, că-și ajută fratele...Cum să nu-ți placă un așa om?!

Cu toate sentimentele acestea, azi dimineață, când a început să vorbească, rațiunea m-a-nghiontit întrebându-mă dacă nu cumva mi-am pierdut mințile. Și trebuie să admit că ceva s-a-ntâmplat cu mine, de vreme ce, în ciuda voinței mele emoționale, m-am trezit că nu-l mai vreau și pace!

Practic, l-am văzut deodată altfel. L-am văzut întinzând -precum păsărarul lațul- pelteaua power-to-the-people pe toată felia televizorului, ca să apuce, măcar o mușcătură, cât mai mulți români. ”Românii, a spus el, au doar două variante pe 6 decembrie: să aleagă drumul înapoi cu un Geoană controlat de propriul partid sau drumul înainte cu un Traian Băsescu necontrolat.”

Am realizat atunci, parcă pentru întâia oară, că deși cătarea politică a lui Băsescu stă olecuță strâmb, totuși de judecat nu judecă drept.
Personal, faptul că Mircea Geoană s-ar putea dovedi în viitor o marionetă controlată de partid mi se pare mai puțin grav decât faptul de a fi consimțit eu însămi, în cunoștință de cauză, ca România să rămână încă 5 ani o marionetă în mâna unui Băsescu incontrolabil.

Carevasăzică, lui Mircea Geoană nu i se poate reproșa că nu are un background de om politic decent, că nu cunoaște cutumele internaționale ori că nu ar putea fi un bun președinte pentru România, și atunci lui Mircea Geoană i se reproșează... Ion Iliescu.

Traian Băsescu, în schimb, se recomandă ca fiind o soluție mai bună decât Geoană și e hotărât să iasă la bis. Iar asta la sfârșitul unui mandat în care i s-au reproșat: un trecut de privilegiat al comuniștilor, un prezent de președinte aducător de dezbinare, scandalul flota, fuga lui Omar Haissam, casa din Mihăileanu, nepotismul, discriminarea...

Și atunci cum naiba să fie mai bun Băsescu decât Geoană?!A valida teoria asta e ca și cum ai spune că e mai normal să nu iei de nevastă o femeie a cărei mamă e curvă, decât să nu iei de nevastă o curvă.

Suntem în turul doi al alegerilor prezidențiale și sondajele îl dau ca preferat al românilor pe Mircea Geoană. Și atunci, întocmai ca lupul care nu a reușit să păcălească iezii de prima dată, Băsescu a hotărât să facă o ultimă încercare: să-și ascută limba, ca să cânte mai sensibil, cu glas mai moale și mai melodios. Să treacă măcar de data asta drept cine nu e. Așa că astăzi și-a ascuțit limba și a cântat cu vocea Mariei Băsescu.

Dacă o să deschidă de data asta iezii ușa, habar nu am!
Am, însă, o vagă idee despre ce se va-ntâmpla dacă îi vor deschide.

Sunt o fostă

2009-11-26T01:13:00.004+02:00

Ei şi? Măcar m-am şters de statuturi către care alții doar au furat cu coada ochiului. Am probat stările în cea mai firească agregare a lor. Efemeritatea. Mi s-a spus, fie și pentru o vreme, că sunt.

Aş fi putut, la fel de bine, locui într-o plictisitoare stabilitate. Într-un dozaj perfect de negru și alb, egală cu mine. M-aș fi putut defini în vanitatea lui totul sau nimic și, trăgând chibritul cel scurt, aș fi putut trasa spirale-n vid. E mai rău să nu ştii cum ar fi putut fi, decât să fi fost. Fie și pentru o secundă.

Sunt o fostă, dar una importantă. Un defect într-un peisaj pe o pânză celebră. Mă smerește asta. Și un singur ochi de cunoscător, dacă-mi curtează diferența, face cât miile de ochi neinstruiți care m-au admirat fără să vadă.

Sunt o fostă. Foarte bine! Încap într-o fotografie, într-o inimă, într-un deja-vu. E mai mult decât să fii o viitoare. O viitoare nu are materialitate. E doar o încarnare în care speri. Iar speranţa poate să nu fie altceva decât încă o iluzie, croită să reziste în timp.

Sunt o fostă. Aproape că mă mândresc. Pot să mă dau mare cu asta şi cu aia, pot să-mi amintesc şi să zâmbesc mustăcind, când nu mă vede nimeni. Pot chiar să îndrăznesc într-o revenire, dacă am chef. Apoi, în serile în care scot afară femeia sfâşiată, pot să-l aduc pe Kipling să-i recite If-uri...

Sunt o fostă. Dar nu una în care strigă ratarea. Părerile mele de rău nu miros a alcool de crâşmă ieftină, ci a ţigări de foi şi a vin vechi. Delăsările mele sunt voluptuoase și epoca din care vin, glorioasă.

Sunt o fostă. Puţin respect!

Îmi aleg alții președintele

2009-11-22T12:06:00.002+02:00

La concursul de Miss nu iese niciodată aia frumoasă. Iese aia drăguță, ba uneori și aia mai urâțică. Ori poate am doar eu ghinion si nu-mi iese niciodată favorita. Dar dacă ar fi să mă iau după algoritmul ăsta predestinat, mai face oare să mă întreb cine va ieși președinte al României?

Rememorez probele, încercând să pășesc cu intuiția pe urmele logicii și nu invers, ca de obicei.
Dacă ar fi să merg mai departe cu paralela Concurs de miss-Alegeri prezidențiale, aș zice că proba costumului de baie a fost cea în care Antonescu și-a fixat pentru eternitate bustul la statura morală a lui Tudor Chirilă, un băiat care, altfel, îmi place, nimic de spus. Dar gafa rămâne.

Păstrând distanța și proporțiile celor 2 candidați, Antonescu a făcut aproape aceeași proastă mișcare ca și Cernea, președintele cu coadă de cal.
Primul nu a înțeles că la un interviu pentru președinte de țară nu te duci cu recomandări de la președintele de bloc, fie el de ispravă!
Iar cel din urmă, care spunea că dacă iese președinte, o să îmbrace sacou, dar părul nu și-l va tăia, pentru că îl reprezintă, nu a înțeles faptul că președintele este o instituție, și nu un om. Si mai ales că este o instituție de alt tip decât un ONG. S-a dus vremea generației în blugi, și, după mine, asta ar trebui să li se spună și unuia și celuilalt din cei amintiți.

Răspunsul lui Antonescu a fost clar țintit pe tineri, și dacă spune altfel, ne subestimează inteligența. Îl credem că e sincer când spune că-l place pe Tudor Chirilă. Și noi îl plăcem. Dar ce pare să nu înțeleagă Crin este că noi nu-l contestăm pe Tudor Chirilă, ci răspunsul Tudor Chirilă.

Geoană a făcut și el gafa lui. Aceea cu soacra scăpată ca prin urechile acului nedată afară din casă, precum curcanul grațiat de președintele american de Ziua Recunoștinței. Dacă a fost o glumă, cum apreciau Dinescu și alții, atunci definitiv a fost una nereușită.

Băsescu, ce să zic, nu m-a tulburat nicicum în confruntarea directă din campania asta. Dar oamenii președintelui da. Am văzut renăscând lingăii care au inventat și apoi hrănit cu boabe muiate, cultul personalității lui Ceaușescu. M-am cutremurat la asemănarea cu pregătirea defilărilor de 23 August, a preparativelor de primire a președintelui în campania electorală. Grotesc!

I-am văzut lui Băse ochii umezi și sincer emoționați la auzul scandărilor minuțios regizate și mi-am amintit de Congresele PCR și de zâmbetul lui Ceaușescu la sutele de aplauze înregistrate.
Primarul care, încovoiat de spinare, îi ștergea cu batista pantalonii președintelui era nimeni altul decât tovarășul care-i aducea lui Ceaușescu, atunci când mergea pe urma lui la vânătoare, cele mai frumoase exemplare de animale, împușcate dinainte, de vânători iscusiți. Am văzut toată acea minciună a președintelui slăvit, în haidamacii cu alură de securiști care-și scandau dragostea azi, dis-de-dimineață, frumos și numeros încolonați la intrarea în unitatea unde a votat președintele.

Ce mascaradă! Aștept desăvârșirea ei, diseară la ora 21.00.

It's a Lonesome Old Town

2009-11-03T03:46:00.000+02:00

De ce iubim mamele

2009-10-27T05:45:00.002+02:00

Mamele...Cât pot fi ele de mândre când copiii lor au ajuns ceea ce ele nu au sperat pentru sine! Cum și-ar grava ele asta în plăcuța cu numărul casei, să știe toți vecinii că fata lor a ajuns avocat, băiatul medic...

Cât pot fi ele de modeste, de anonime la nunțile copiilor lor! Sufletul mamelor râde și plânge deopotrivă atunci. Te binecuvântează în gând și, când cred că nimeni nu se uită, își șterg discret lacrima cu batista.

Se laudă uneori vreunui necunoscut care-i întreabă de copii, că o duc bine, și au ce le trebuie. Că au avut noroc de un soț bun ori de-o soție blândă. Că nepoțelul lor a vorbit sau a învățat să socotească mai repede ca alții. Că se duc des la ei...și vin încărcați cu de toate.

Când spală, cântă în șoaptă, mamele, de parcă s-ar teme să nu le audă pruncul din leagăn și să se trezească. Pruncul li s-a trezit de mult om mare și li s-a dus în lume. Dar așa sunt ele plămădite. Din iubire nesfârșită.

Mult după ce copiii le-au plecat, pe la școli ori pe la viața lor, ele continuă să trebăluiască în tăcere, prin casele simple în care i-au crescut. Încă le primenesc hainele pe care le purtau de adolescenți și le rânduiesc frumos în dulapurile mirosind a curățenie și a levănțică. Pentru ca amintirile să nu se sperie, ci să șadă acolo, până s-or întoarce copiii. Căci îi așteaptă veșnic, mamele...

Iar când toți au plecat, mamele rămân să aprindă candela și să se roage. Pentru toți.

La mulți ani, mamă!

Continui în aceeași notă optimistă...

2009-10-21T23:45:00.000+03:00

Octobre
Asculta mai multe audio Muzica

Frați vitregi

2009-10-19T04:26:00.002+03:00

Se spune că răul apare în forme plăcute ochiului. Eu cred mai degrabă că el apare îmbrăcat în straie potrivite, pe care nu îndrăznești să le contești. Cred că sapă tranșee în reticența noastră, dezamorsându-ne-o, prezentându-ni-se fie ca cineva cu autoritate, fie ca cineva pur, astfel încât să-i deschidem de bunăvoie ușa. Să-l îmbrățișăm singuri, sau să ne supunem lui. Ideea asta a ajuns să mă obsedeze într-atât, încât aproape sunt încredințată că, dacă Bestia ar veni pe pământ, ar fi în stare s-o facă îmbrăcat în carne de Papă.

De fapt, binele și răul coexistă de mult pe una și aceeași monedă. Frați vitregi. Ca fața și reversul. În miezul oricărui fapt care bucură azi, naște o supărare viitoare. Și nu e un potențial, ci un dat. Așa cum cine se reunește se desparte și cine se naște moare. Atât de înspăimântător de simplu.

Nu vi s-a-ntâmplat vreodată să fiți atât de fericiți, încât să vă electrocuteze, pentru o secundă, gândul că ceva rău stă să se întâmple? Ceva care să vă ia fericirea aceea? Să decupeze strâmb și pentru totdeauna totul..? Nu știu dacă e simptomatică treaba asta, dar mie mi se tot întâmplă. Poate că doar fericirea e de vină că, odată ce-ai întâlnit-o, nu mai poți accepta lumea altfel decât a configurat-o ea. E ca atunci când, după ce te-ai uitat la soare, în orice altă parte ți-ai muta privirea, muți și pata aceea incandescentă. Doar că aceeași lumină acum îți întunecă vederea.

Nu știu de unde ne urcă acele temeri tocmai atunci. Ar fi prea simplu să vină din vreun hău al neîncrederii în dreptul la fericire. Dar dacă nu ne-a rămas pe fundul sufletului îndoiala în propria îndreptățire, atunci poate că dăm doar context personal preconcepției echilibrului din natură. Văzând în fericire doar un verso al aceleiași pagini pe care stau scrise tragedii.

Gândul că undeva în întuneric, sub un gârlic, așteaptă închircită tristețea, precum moartea din basmul Tinereții fără bătrânețe, gândul ăsta ne omoară mai `nainte de a o face orice nenorocire.

Cealaltă

2009-10-15T03:44:00.001+03:00

Avantajul de a fi urâtă vine cu vârsta. Bătrânețea pune capăt discriminărilor pe motiv de frumoasa și bestia. Deodată nasoala clasei devine egala frumoasei balului: adică două babe. Și urâta, și frumoasa.

Pentru urâtă e reconfortant gândul ăsta. Mai ales că el vine la pachet cu un alt gând reconfortant: că în sfârșit se simte și frumoasa urâtă! O vede cum se zvârcolește în chinuri din pricina asta, cum își minte vârsta, cum își falsifică eul. Fuste mai scurte, păr tuns cu ciobul sau, dimpotrivă, foarte lung, decapotabile și amant mult mai tânăr. Și zbuciumul ăsta al Celeilalte îi aduce o binemeritată liniște.

O privește, cu detașarea omului care a fost deja acolo, cum încearcă să-și ascundă ridurile de pe frunte sub bretoane lungi, ridurile de la gură sub botox, ridurile de la gât sub ghirlande de perle sau eșarfe. O vede cum devine pe rând ușor penibilă, ridicolă, jalnică și, paradoxal, asta nu o întristează deloc. Nici nu o mișcă.

Ba chiar chicotește răutăcios la gândul că, odată bătrână, fosta frumoasă pierde bătălia și cu urâtele tinere. Să fim cinstiți, decât o babă cândva frumoasă, mai bine o domnișorică urâtă! Eee-hee, dacă ar fi știut ea filosofia asta la douăzeci de ani, alte prietene și-ar fi făcut și altfel s-ar fi împărțit bărbații între ele!

Dar se mulțumește și cu ce primește acum. Bătrânețea. Nu ca pe o sentință, ci ca pe un atu. Ați observat că urâții capătă cu timpul un fel de distincție, de noblețe care-i face să pară mai frumoși? Poate că asta e răsplata pentru că primesc senini vârsta care le-a adus avantajul.

Iar în caz că nu devin distinși, nu-i nimic. Rămâne o altă la fel de bună binecuvântare. Nimeni nu observă că a îmbătrânit o urâtă. Doar bătrânețea frumoșilor va fi pentru lume cataclism vizual.

Gânduri de toamnă

2009-10-10T04:37:00.002+03:00

Am uneori sufletul plin de fleacuri care-mi vorbesc. Se iscă atunci în mine un fel de vârtej blând care-mi răscolește, ca pe niște fulgi într-un glob-suvenir, gândurile cele mai neașteptate.

Mă gândeam, absentând cumva din realitate, cum ar fi să achiziționez multe mileuri de macrame, model viță de vie, și să le cos unul lângă altul, până fac o draperie de sufragerie neconvențională, cu trenă de struguri, într-o cameră cu pian și scaun balansoar. Aș putea pune draperia asta și la un geam fals, în cramă, dar atunci ar trebui s-o vopsesc, mai mult ca sigur, cu vin roșu, aruncat pe ea la întâmplare, pentru autenticitate.

Ce-ar fi dac-aș avea o bucătărie luminoasă, cu geamuri lungi și perdele scurte, de culoarea untului, ovale, tivite cu volane și prinse-n legători verzi, cu cireșe-n vârf. În geam aș pune o jardinieră cu grâu proaspăt ieșit, un bonsai și o căsuță din fier forjat, cu două păsări în-cântătoare locatare.
Mobila ar fi precis din lemn lăcuit de culoarea vișinii. Aș putea să am, într-un colț, un cufăr pictat, cu cheutoare metalică, pe care să-l țin mereu deschis, ca pe un corn al abundenței din care să curgă laolaltă ceapă de apă, gogoșari, morcovi, gulii, cartofi rozalii.

Cum ar fi, o bucătărie ca o sală de bal, cu lespezi mari sub o masă de rege wiking, solidă, înconjurată de jilțuri generoase și ornată cu panere pline cu fructe și flori de câmp, nelegate-n buchet...
Mă gândeam că s-ar cuveni să stau îmbrăcată într-o rochie modestă, verde crud, cu flori mărunte mov și să fac prăjituri pentru niște copii născuți cu stea în frunte, nu credeți?

Neapărat aș avea și o cămară cu rafturi din lemn și hârtie colorată, prinsă în pioneze, ca să le tivească frumos. Și acolo s-ar alinia, toamnă de toamnă, soldăței din borcane cu tot felul de bunătăți făcute în casă. Dar cel mai important, în cămara asta ar locui, până la sfârșitul lumii, glasul mamei și amintirea bunicilor și bunătatea și farmecul tuturor lucrurilor de odinioară, cărora le suntem adăpost antianatomic. Și, de câte ori aș căuta în cămară după vreun pocal cu piersici dansând goale-n compot, aș da acolo și de mine, și de ei toți și ne-am bucura împreună.

Ce-ar fi să am grămezile mele de frunze în curte, și câinele meu, și tufănelele mele-n grădină, și gutuiul meu, și iubirea, asta neapărat trebuie să fie, mă gândeam...Ce-ar fi?

Antreu cu clătite

2009-10-01T14:23:00.005+03:00

Pe vremuri, pe când eram oarecum proaspăt venită în București, un domn bine situat, știți voi genul: vilă, Mercedes ultimul tip, afaceri profitabile, m-a invitat la masă.

Prea scoasă prin lume nu eram eu – asta dacă nu punem la socoteală Springtime-ul, terasele din Grozăvești și restaurantul unde și-a făcut nunta o verișoară de-a mea. Dar, fată isteață, pricepeam repede cum se desfășoară lucrurile la orice nivel și, mimetic, mă aduceam la același numitor cu orice interlocutor aș fi avut și orice situație aș fi traversat.

Fusese suficient să văd odată, într-un film, cum o adevărată lady așteptase ca partenerul să îi deschidă portiera ca să coboare din mașină, și nici că am schițat vreun ges, până când nu a dat mercedesistul roată mașinii, să mă poftească afară. Momentul, pare-se, l-a impresionat pe galantul meu însoțitor, care mi-a semnalat că sunt printre puținele fete de vârsta mea, dacă nu singura, care a așteptat elegant, în mașină, să i se deschidă portiera. Muzică pentru urechile mele fragede, vă închipuiți!:)

Cum nu intenționam câtuși de puțin să risipesc o așa de bună primă impresie, mi-am propus să trag cu coada ochiului la partenerul meu și la cei de la mesele învecinate, pentru a le fura know-how-ul, a părea că sunt deprinsă cu obiceiurile lumii bune și a face față momentului, definitiv inaugural, al cinării într-un mezamplas de lux. Doar aveam o aparență de salvat!

Odată ajunși în restaurant, la Velvet dacă nu-mi joacă feste memoria, am fost conduși de un domn în frac la masa ce fusese rezervată. Atmosfera, ce să vă zic, destul de apretată față de Springtime, astfel încât nu-mi era chiar la-ndemână să intru în pielea personajului care nu eram. Dar, nimic nu e prea greu, dacă-ți stabilești un plan de bătaie potrivit! ”Ce face toată lumea o să fac și eu”, mi-am zis. ”Și gata!”

Numai că, vedeți voi, luată de emoțiile începutului, am pierdut o primă ocazie care, întocmai ca-n fotbal, s-a răzbunat. Pe farfuria mea trona o ditamai clătita, răsucită dintr-un șervet prins la mijloc într-un inel auriu. Eleganta cingătoare de metal era formată din mai multe șine, întrerupte în puncte diferite, pe care culisa (după cum aveam să observ un moment mai târziu, când, panicată, dădeam să-i nimeresc cifrul) un trifoi auriu.

Văzând șervetul comeseanului meu odihnindu-i deja peste pantaloni, îl înșfăcasem și eu pe al meu, cu o mișcare precisă, de om care știe exact ce are de făcut. De știut, știam eu unde trebuie să ajungă șervetul, numai că-mi era neclar de ce clătita nu se lăsa eliberată de bunăvoie din chinga aurie.

Ochi în ochi cu însoțitorul meu, zâmbind larg și fals cuvintelor lui, pe care nu le mai ascultam de când mi se împotrivise norocul cel cu patru foi, lăsându-mi mâna stângă, căuș, peste cea dreaptă, poposită, ca-ntr-un gest de nobilă odihnă, pe bucata de material, încercam să dibuiesc ieșirea trifoiului de pe șină.

În deplină discreție, trăgeam de el dreapta, trăgeam stânga, îl împingeam, îl răsuceam...doar-doar i-oi da de leac! Degeaba! Trifoiul culisa până la un punct, de la care nu mai ceda și pace! Șinele acelea aurii, întrerupte din loc în loc, erau mai întortocheate decât labirintul Minotaurului, am conchis și m-am lăsat moale pe spătar, capitulând în fața unei clătite din cârpă albă de damasc.

Și atunci, de parcă mi-ar fi intuit ordaliile la care mă supusese invitându-mă într-un loc atât de simandicos, însoțitorul meu veni să mă salveze cu un gest natural și total lipsit de bravură.

Continuând să vorbească, acesta întinse pur și simplu mâna spre clătita mea și, trăgând-o dintr-o mișcare din inelul auriu, până să-i zic mersi, mi-o așternu în poale. Apoi îmi zâmbi cu subînțeles și comandă pentru amândoi tot felul de mâncăruri cu nume cosmopolit.

Dar nu știu de ce, din seara aceea n-am ținut minte decât clătitele. Atât pe cea de la antreu, cât și pe aceea de la desert.

De ce n-am ajuns poetă

2009-09-30T17:51:00.001+03:00

Prea mult suflet în poeziile tale, mi-a spus Țărlea printr-un nor de Snagov fără. Fii mai actuală!
- Adică cum? l-am întrebat. Poezia nu mai e despre suflet?
Nu și azi. Ești prea clasică.
-O iau ca pe-un compliment.:)
N-o lua! Se cere altceva astazi. Scrie despre lucruri care există, nu despre lucruri abstracte.
- Adică despre ce?
Nu știu, despre metrou, na! Despre orice vrei tu. Scrii poezii prea frumoase. S-a dus vremea lor, gata! Citește-i pe optzeciști și o să înțelegi!

Pe optzeciști nu i-am citit nici de-a dracului! I-am condamnat fără să-i judec, catalogându-i drept o sectă a culturii, care premedita originalitatea. Care-și băga în venă actualitate ca să delireze autentic. Am greșit. A fost protestul meu prostesc de ”ditirambă” a sufletului.

Așa că n-aveam cum să înțeleg nici de ce Făinăreasa primise aplauze în Cenaclul lui Mincu din clădirea învecinată Cișmigiului.
Deși, după discuția țârlească din acea noapte geroasă, aș fi putut intui de ce.

Ei îi creșteau ”claviaturi de mașini de scris din umăr”. Mie nu-mi creștea nimic. Doar mirarea că Făinăreasa -o colegă nostimă, care spunea Medigia în loc de Medgidia și transversa în loc de traversa, care nu ieșea din casă până ce nu-i arăta fața ca un tir de trageri la prima ninsoare, așa de precis trasate, groase și negre erau țintele din jurul ochilor și așa de multă pudră îi zăbovea pe obraji- avea os poetesc, iar eu nu. Apoi s-a stins și mirarea.

Așa s-a întâmplat de n-am ajuns eu poetă. M-am ales doar cu un sertar înțesat cu foi îngălbenite și caiete pe care ar fi timpul să le arunc. Și cu suflet. După unii prea mult. Asta mi-a stricat mie tira cu nemurirea.

Sufletul călătorește cu Orient Express

2009-09-29T03:07:00.000+03:00

Îmi plac filmele vechi. Pot înțelege de ce-mi plac filmele anilor în care eu aveam 18-20 de ani. Asta pot înțelege. Sau muzica anilor acelora. Dar chiar nu pătrund metempsihotic atracția mea pentru filme ale anilor 30-40, când nici părinții mei nu se născuseră. Sau jazzul cu iz de patefon al lui Billie Holliday, care scoate din mine făptura stranie care nu-s în viața de zi cu zi.

Acordurile acelea galeșe îmi aluneca precum un fermoar, din creștet până-n tâlpi, dezgolindu-mi ipostaze vintage ale sinelui. Poate că e adevărat că viața e o suită de existențe, iar sufletele noastre se reîncarnează la nesfârșit. Și atunci, frânturi dintr-o lume scufundată în inconștient mi se oferă lascive sub muzica fermecată să învie, să trezească, să cheme.

Uneori chiar cred că am trăit mai mult decât îmi pot aduce aminte. Că limbi necunoscute azi mi s-au supus cândva orbește. Că muzica veche de soul sau swing ori jazz îmi reface o antlantidă personală. De care, dacă eu am uitat, simțurile mele nu. Dacă e adevărat, atunci redeschid senzorial o epocă fericită, poate cea mai fericită (apropo, adjectivele care însoțesc fericirea n-ar trebui să aibă grade de comparație!), către care caut, iremediabil atrasă.

De aceea și dorințele mele par să fi căpătat patină.
Și mi-ar plăcea ca iubitul meu să mă surprindă cu două bilete pentru un voiaj cu trenul Orient Express. Să ne cuibărim într-o dimineață răcoroasă, de toamnă, unul într-altul, îmbrăcați frumos, în costume de stofă prețioasă, în vagonul restaurant al celebrului tren și să ne îmbuibăm cu peisaje uluitoare și vin licoros. M-aș simți și mai bine dacă am purta - eu botine cu șiret și tocuri-mosor, capă și voaletă, el pălărie din fetru prietenos și ceas de buzunar.

O singură rugăminte aș avea totuși. În Orient-Express-ul ăsta să nu se întâmple nicio crimă. Alta decât aceea de a se fi sfârșit, la un moment dat, voiajul de poveste.

Cam așa a fost...

2009-09-16T12:08:00.016+03:00

Un italian in Malta

2009-09-10T12:16:00.000+03:00

italian in Malta
Asculta mai multe audio Haioase

CONFIDENTIAL

2009-09-08T18:14:00.008+03:00

Doi inorogi și-un cal de povară

2009-09-07T03:37:00.000+03:00

Libertatea interioara este un bun neprețuit. Când îți pierzi libertatea interioara pierzi, de fapt, bucuria de a trăi. Te descoperi blocat într-o stație prin care trec doar curse expres, pline cu ceilalți. Cei care par să se bucure de tot ce are viața de oferit.

Trebuie să recunosc. Libertatea interioară e ultimul lucru la care mi-aș fi propus să mă gândesc stând la plajă, într-o zi de vară, cu ochii închiși sub o lentilă închisă și sângele zbenguindu-se sub pleoape precum cerneala-n sugativă. Dar s-a-ntâmplat. Un disconfort interior mi-a declanșat cumva avalanșa de pietre filosofale.

De fapt, până de curând, nici n-am știut că există o astfel de libertate. Credeam mai curând în obligația de a te integra armonios cu tot dinadinsul. În simbioza programatică dintre tine și mediul colocatar. În determinarea oricărei libertăți individuale de o necesitate subînțeleasă.
Neștiind că ai libertate interioară nu poți conștientiza că o pierzi.

Prima dată cred că mi-am pierdut libertatea interioară când am decis că sunt pudică. Pudoarea este o barieră nemiloasă în calea fericirii. Este aproape un zid de apărare de care bucuriei fruste îi este imposibil să treacă. Și intimitatea are -ar trebui să aibă- bucuria ei plurală, sălbatică, de neînțeles. Doi armăsari alergând liberi pe un câmp verde, n-ar trebui vreodată asemuiți cu un cal care-și mănâncă în grajd fânul lui. Ca și cum râul de munte ar putea curge vreodată la fel ca apa rece de robinet. Ori de parcă măreția ar avea de-a face cu utilitatea mai mult decât au doi inorogi de-a face cu un cal de povară.

Mi-am mai pierdut libertatea interioară și atunci când am căutat să omagiez voința celorlalți. Să-i mulțumesc. Să nu-i deranjez (Observați că în chestiunea asta, deși mereu ceilalți sunt implicați, de fiecare dată tu ești cel exclus?) .

O mie de obstacole în calea fericirii noastre și totuși, un singur pas de făcut. Peste noi. M-am gândit de multe ori dacă aș avea curajul să trăiesc fie și 24 de ore fără toate aceste bariere, ridicate de mine sau de alții. Dacă aș avea măcar o zi întreagă puterea să-mi înfrunt ființa indolentă și să-mi provoc reacția neașteptată, egoistă ca un act de caritate făcut public.

Poate că nu ar fi rău, ca terapie, o zi pe an să facem exact ce avem chef. Fără ezitari care nu sunt, de fapt, ale noastre, fără ceilalți și părerea lor...vitală pentru noi, în restul timpului. O zi în care să pornim cu toată viteza, ca s-ajungem la noi înaintea prejudecăților.

C O R N E L I A : )

2009-09-06T17:11:00.002+03:00

Eram la plajă în Antalya. Și cum mă uitam eu pe cer și consortul în fundul șepcii de căpitan care îi străjuia fața întinsă, chipurile, la soare, numai ce descifrez printre gene și pupile micșorate de căldură o adunătură românească de litere. C O R N E L I A, scria tocmai acolo sus, în înaltul cerului, pe panza unei parașute galbene, decorate cu un emoticon zâmbăreț.

Și după ce-am chicotit și m-am minunat, m-am întrebat dacă nu cumva ideea genială i-o fi aparținut vreunui fost iubit, răzbunător, al doamnei. Pentru că eu, din acea zi, de câte ori vedeam nostima arătare deasupra Mediteranei, de-atâtea ori exclamam: ”Uite-o pe parașuta de Cornelia!”

Cum ce fac?!? Lucrez! :)

2009-08-18T01:39:00.002+03:00

Metastazele indiferenței sociale

2009-08-17T04:19:00.005+03:00

Am văzut astăzi documentarul Șocanta Franță. Nu avea regizor, nici premii luate pe la festivaluri. Era doar realitate crudă surprinsă de ochiul rece al tehnicii, acolo unde ochiul cald al omului stătuse strâns închis, de teamă.

Am găsit această mărturie video cutremurătoare, dezolantă, revoltătoare la fotozaharia care a preluat-o de la soirs.
E despre semnalmentele unei lumi bolnave de frică. Ale unei umanități decrepite. Ale unei societăți care moare-n chinurile metastazante ale indiferenței generalizate.

Instinctul de conservare al individului uman nu se mai închină niciunei valori care să-l deosebească de animal. Lumea oamenilor se descompune în foamea și frica primordiale. Nu ne rămâne decât să ne mâncăm între noi și apoi să ridicăm din umeri precum șoferul din imagine: ”Ce-aș fi putut face?!?”.

Info

2009-08-12T09:08:00.002+03:00

Îmi cer scuze tuturor prietenilor cunoscuți și necunoscuți ai acestui blog pentru neplăcerile cauzate. Dar am fost nevoită să activez moderarea comentariilor.
Cu timpul o să ne obișnuim. (nici mie nu-mi place) :)

Innuenda

Anarhiile unei duminici foarte personale

2009-08-09T18:44:00.002+03:00

N-am să-nțeleg niciodată de ce a trebuit să treacă atâta până să realizez: am nevoie urgent de un program de făcut viața frumoasă!

Am dezertat în trăitul aproximativ, completând doar câmpurile lui obligatorii: serviciul, gospodăria, igiena, hrana, restul fleacurilor capitale. Dar am încă în mine o parte care nu s-a bucurat. O parte care nu a râs din tot sufletul. O bucată pe care nu o mai pot împăca nicicum și care-și cere, în sfârșit, tainul.

Degeaba i-am proiectat planurile mele de viață pe timp mediu și lung! Nu a interesat-o nici succesul în carieră, nici maternitatea. A vrut să-și recupereze aici și acum elanul vital. Să-și primească până la ultima emoție netrăită din cauze de calamitate minoră, ca ”deadline”-urile sau ”targeturile”, termenele și scopul social.

A vrut frumosul așa cum vine de la natură. Bucuria lui simplă. Fericirea. A hotărât să uite pentru totdeauna de stridențe. Și s-a gândit că e o mare tâmpenie să-i lași pe alții să-ți normeze viața și să-ți aleagă măsura. Și-a amintit de toți șefii care i-au pontat talentul, timpul și strălucirea și aproape a bătut din picior când a strigat: Gata! Până aici!

Am fost la un pas de a lăsa această bucată a mea să preia conducerea. De a-i face nebunește pe plac, închizându-mi în debara ticuri vitale precum: politețea, plata dărilor către stat și încuiatul ușilor. O stare de neatârnare câștiga dintr-o dată tot teritoriul acela, obișnuit să fie aservit.

Dar m-am trezit, așa cum se întâmplă când te apuci să demontezi lucruri cu mecanisme necunoscute, m-am trezit cu toate acele piese mici, pe care habar n-aveam cum să le asamblez la loc. Erau acolo timpul liber -cu care nu mai știam ce să fac, erau iubirea de sine și inițiativa, erau curajul, încrederea și, în general, cam toate acele rotițe care-mi învârtiseră cândva lumea, acum descompletată.

Mi-am dat, atunci, seama că lucrurile simple sunt cele mai complicate din lume și mi-am promis să le învăț pe de rost drumul, ca să ajung la ele și cu ochii închiși și cu mâinile legate.

50 ways to leave your lover

2009-08-08T19:16:00.001+03:00

No comment (III)- Și curvele vor iubire

2009-08-01T12:39:00.003+03:00

Apoi, e doar o chestiune de timp până să se instaureze dihonia aducătoare de marasm conjugal și divorț. Dacă lucrurile se vor mișca mai greu, pentru potențare, ar putea trece la pasul următor. Ar merge la trâmbița instituției, pentru o confidență totală, cu nume, adresă de cotețo d’amore și detalii nesolicitate despre fanteziile lui, iubire împărtășită, promisiuni de căsătorie și altele...

Din păcate, de multe ori le-a mers coțofenelor! Planurile le-au ieșit și nătărăul a divorțat și le-a luat.
Din fericire, nimic nu rămâne neplătit pe lumea asta!
Statistic, ele vor fi următoarele înșelate și părăsite. Și curvele suportă greu trădarea. Când e a altora. Pentru că, vezi tu, au și curvele demnitatea lor și dreptul lor la imagine. La imaginea lor despre sine. Dacă le-ai fi confruntat, ți-ar fi spus că ele nu au făcut decât să fie binevoitoare, frumoase și aranjate, în timp ce pe tine curgeau nervii, țoalele șleampăte și șuncile în plus. Dacă bărbatul tău le-a intrat în pat, a fost pentru că a insistat el, până le-a prins vulnerabile. Dacă nu, a fost pentru că ele nu l-au vrut. Pentru că, vezi bine, nu există bărbat care să nu le fi râvnit, ci doar bărbați pe care ele i-au refuzat.

Cam așa stă treaba cu damele de escortă profesională.
Dar mai există o categorie, la fel de periculoasă :curvele-tovarăș.
Virtutea, vă spun, are cumpărat spațiu publicitar pe viață pe gura acestor mironosițe!
Categoria aceasta afirmă, poate chiar crede, că disprețuiește curvele și ideea de trădare. Are un mod parșiv de a face să se întâmple lucrurile, ca să iasă ele cu conștiința neșifonată. Exact ca-n bancul cu: ”dacă stau zice că-s curvă, dacă plec zice că-s proastă, așa că mai bine mă împiedic”.
Carevasăzică, nu spune pe șleau ce vrea. Ah, nuuu. Nu ea! Nu curva-tovarăș!

Ea va veni cu texte amuzante și filosofii de almanah, cu ajutor nesperat și telefoane dese de ce mai faci, cu merdenele calde și hai la o cafea, cu jocuri pe calculator și dă-mi și mie cartea/CD-ul ăla, cu povești despre sora ei mai mică ori mama ei despotică. Dar mai ales, va veni să-i spună ce multe are ea de învățat de la el. Cât de prompt a ajutat-o el de câte ori a avut ea nevoie. Ce aproape sufletește se simte de prietenul-bun-de-el!

Oh, nu, sigur că atunci când îl privește îndelung nu e decât un îndelung semn de prețuire. Dacă-i susține privirea, nu e, cum ai crede, pentru că s-ar tăvăli ca o cățea în călduri cu el, ci fiindcă vrea să-i pătrundă adâncimea gândurilor. Să intre împreună în profunzimea lucrurilor, poate în zen, poate-n nirvana, pentru că, vezi tu, el este special... Cum ea nu a mai întâlnit.

Dar nu vă gândiți la prostii!Ea e doar camaradă, fată de gașcă, o persoană onestă, amică fără frontiere. Nu are alte scopuri decât, eventual, să demonstreze cât e de posibilă și benignă tovărășia bărbat-femeie. Dacă a părut că împinge limitele, a fost doar ca să forțeze demonstrația.

De pildă, atunci când i s-a stricat fermoarul de la prohabul blugilor cu talie joasă, a apelat la el să i-l repare doar pentru că știa sigur că el nu o poate privi altfel decât ca pe o soră.
Ori în după-amiaza aceea, când a insistat să meargă cu ea la cumpărături, ca să o ajute să-și aleagă o lenjerie intimă atât de sexi încât niciun bărbat să nu-i reziste, a făcut-o pentru că sunt atât de buni prieteni, că își împărtășesc orice.
Sau în ziua când i s-a aruncat la piept, izbucnind în lacrimi și povestindu-i ce calvar trăiește ea în fiecare zi cu iubitul/soțul ei, care nu o mai bagă-n seamă, nu o mai vede ca pe o femeie și vine noaptea târziu acasă, nu voia decât un umăr de prieten pe care să plângă.

De unde să fi știut ea ce avea să urmeze?! A fost doar o scânteie spontană care a aprins totul, o pâlpâire de căldură umană scăpată de sub control, o formă neconvențională de alinare emoțională a prietenului aflat în suferință, a femeii bune abandonate. Un fel de a-i spune: ”uite, atât de mult ai merita tu!”

E drept, când s-a trezit dimineața, fumând în pat, lângă el, țigara de după, s-a gândit că nu e normal ce s-a-ntâmplat. Și tocmai de aceea, din dimineața cu pricina nu i-a mai răspuns la niciun telefon. I-a lăsat doar un bilet în ștergătorul de parbriz. Un bilet scris cu ruj, că nu găsise niciun pix în poșetă, în care-i spunea sec și tranșant că ea urăște ideea de amantlâc și că are nevoie de timp să digere întâmplarea. De unde să fi știut că el o să reacționeze intempestiv, că o să divorțeze și o să-i ceară să-l primească înapoi, pentru totdeauna?! Așa a fost să fie! E o poveste atipică de iubire, nimic mai mult.

Nu știu, dacă povestea curvelor ar continua, probabil că ar fi o sagă, un roman fluviu, o istorie-ntreagă. Poate că am sfârși prin a le înțelege, prin a ne atașa, prin a le apăra. Nu vreau să se întâmple asta, pentru că, vedeți voi, sunt și eu un soi de curvă. Doar că piața unde-mi fac veacul nu-i o Place Pigale, ci, mai curând, o Piață a Bastiliei în care mi-am instalat ghilotina. Și-mi place să văd cum se adună aici mulțimea însetată de moralitate.

No comment (II)- Despre curve și nătărăii lor

2009-07-31T18:09:00.003+03:00

Vineri noaptea. Alerg mașina pe străzile unui oraș paralizat. Pe Pache, prostituatele au ieșit la produs în rochii de seară. Lumea lor încape în unghiul deschis între piciorul cu care stau pe stradă și cel rămas pe trotuar. Ar trebui să primească spor de lucru în condiții grele, fetele astea. Aerul și-a ținut respirația încă de dimineață, iar la ora asta și-a dat deja suflul și ultima adiere. Trebuie că-i greu să faci muncă fizică pe așa o vreme.

Mă cutremură curvele. Nu astea inofensive, care vând plăceri la colț de stradă. Astea-s doar biete vânzătoare ambulante de carne. Ceea ce mă sperie pe mine nu e trupul cu ușă batantă, ci sufletul care locuiește-n pustie. Suflet ca al jartelelor, cutrelor, janghinelelor, rapandulelor, matracucilor, petardelor, coțohârlelor și mironosițelor. Astea au sâmburele otrăvit!

Sunt progeniturile iadului, nu am nici cea mai mică îndoială! Din stirpea celor pentru care n-ar fi suficient că s-ar băga în așternuturi cu bărbatul tău, ci ar vrea să-ți aibă și capul trofeu pe peretele de deasupra patului. Da, sunt atente la detalii curvele! Și au întotdeauna un plan. Exact ca-n telenovelele care-s pline de ele. Iar viața, ce să mai spun: bate la greu filmul!

Mă dezgustă curvele. Și totuși nu mă pot opri să nu mă apropii de ele. Nu vă gândiți la fascinație, nici măcar la atracția răului, nu e cazul! E pură curiozitate științifică. De helmintolog. Și, apoi, ca să deosebești binele de rău, trebuie să le cunoști pe amândouă.

Am studiat curvele suficient cât să identific repetitivitatea unui tipar. Dar nu îndeajuns cât să le pătrund unicitatea, cât să anticipez ieșirea din rând a perfidiei duse la extrem, a meschinăriei coborâte la adâncimi de specie. Păruse chiar amuzant, o vreme, să cred că le deconspirasem și să-mi flutur axiomatic steagul pe reduta lor. ”Curvele sunt mâțe”, spuneam fără să clipesc, mai sigură decât Arhimede. Dar, încrucișări neașteptate cu javre, scorpioni, măgărițe, tarantule sau șerpi m-au surprins, așa că a trebuit să recunosc: nu te poți baza numai pe intuiție în preajma lor, nici doar pe observație. E nevoie și de asocieri, de logică, de raționament!

Să luăm un exemplu la întâmplare. Coțohârla de birou.
Să spunem că soțul tău este director și, ca orice director, are subalterne. Cum identifici cutra? Păi, se poate ca atunci când îți suni soțul în timpul programului, să-ți răspundă o voce blondă la telefonul lui personal, oferindu-se să-ți preia mesajul. Nimic anormal până aici. Ei, dar dacă vocea face exces de o amabilă deferență, spunându-ți că de mult voia să te cunoască, așa de minunate lucruri a auzit despre tine, atunci e cazul să intri în alertă, doar nu o să permiți să-ți fie inteligența subestimată și vigilența păcălită de un truc vechi de când lumea!?

”Și cam când ai auzit, drăguță, lucrurile alea: înainte sau după?” îți va veni s-o-ntrebi sarcastic pe coțohârlă, dar nu o vei face, pentru că tu ești o doamnă. Așa că vei închide telefonul, cu eleganță și te vei mulțumi cu ce ai. Cu un ghimpe înfipt în inimă, un gust amar și o pistă pe care să mergi până afli adevărul, oricare ar fi el.

Ipoteza de lucru e relativ simplă. Nu trebuie decât să fii un pic atentă. There are signs everywhere! De pildă el, ar putea să rostească mai des numele unei singure angajate: icsuleasca a făcut, icsuleasca a dres, o s-o rog pe icsuleasca să, era icsuleasca și...Îți va fi clar că vocea blondă de la telefon ar putea fi, deci, a icsuleascăi.
Dar, vezi bine, ar rămâne totuși îndoiala. Nu pentru mult timp. Căci icsuleasca va avea grijă să îți furnizeze certitudini . Va începe să bată la rândul ei toba. Va vrea să grăbească lucrurile.

Așa că, îi va amprenta nătărăului, cu intenție și, desigur, ruj, gulerul cămășii. Ba dacă e foarte determinată, va lăsa o urmă a gurii ei vopsite și-n zona nasturelui de lângă curea. Îi va planta fire de păr pe haină sau cămașă, depinde de culoarea lor și a părului ei: e nevoie de contrast aici, pentru proliferarea rapidă a evidenței! Se va da cu un kil de parfum exact înainte de a se întâlni cu el, ca să-i contamineze țesăturile, ba poate-i va scăpa un puf-doi și direct pe haină, când nu va fi atent. Apoi...

(va urma)

No comment (I)- Șulfele

2009-07-30T03:51:00.006+03:00

Lucrurile stau așa. I-am mărturisit unui prieten că am sub teasc un articol despre curve. Nu l-ai terminat, se mira deunăzi? Nu l-am terminat.
Să nu vă minuneze, trebșoara asta! Materialul este, practic, inepuizabil. Vorba lu Napoleon: nici pentru mama nu garantez!

Așadar, curve ca la balamuc. Unde-ntorci capul: îți rânjește una cu ochii mijiți. Și nu vă gudurați! Mijiți nu vine de la nimic. În textul ăsta o să fie un cuvânt singur pe lume. Doar curvelor o să-mi fac pomana să le găsesc o familie de cuvinte... Pentru că, na, zilele astea am inimă bună. O să le-ncuscresc, deci, pe curve cu șulfele.
Unele ies lipsă la inventar cu morala, celelalte cu caracterul. Unele se lasă lucrate, celelalte te lucrează pe la spate. Ce mai, miros un prieteșug cinstit aici!

Și dacă veni vorba de cinste, să mă confesez! Obișnuiam să cred că mie-mi place omul-om și curva-curvă. M-am râzgândit. Am descoperit că intelectul meu are o apăsătoare stare de disconfort în prezența definițiilor simple, a caracterizărilor clare. Mai ales când vin de la persoana din fața mea și se referă tot la ea. Ca s-o zic pe a’ dreaptă, mă scot din minți lăudăroșii și derivatele lor, afirmatorii!

Mă’ dă-l dreacu’ de copac dacă te apuci să-mi spui că este verde, dă-o-ncolo de apă dacă susură și ducă-se de unde-a venit de calitate, dacă ți-o strigi în gura mare!

Pe scurt, nu-mi plac cei care insistă să-ți spună poanta dinainte. Aceia care stabilesc ei de la început ierarhiile, decorul și locul fiecăruia în el. Cei care, în loc să te lase să-i descoperi, să-i cunoști, să-i caracterizezi, eventual să-i admiri, îți spun din capul locului: ”ăă, măi, eu sunt o persoană foarte inteligentă, am un simț al umorului înnăscut, sunt elită, tăticu, fac knock-out vulgul cât ai zice fâs, sunt sufletist, cum să îți spun, dau cămașa de pe mine de bun, ah și, trebuie să mă repet de data asta: sunt frumos, mă’, ăsta-i cusurul meu, de asta nu mă agreează nimeni, da’ măcar mă țin verde, nu-mi dă nimeni vârsta reală”!!

Știi ceva, îmi vine să le zic ăstora vreo două, mai scutește-mă de autosatisfacerea asta cu public în sală! Și eu cine ar trebui să fiu la faza asta? Ăla care aplaudă în timp ce-i curge scuipat din gură?

Aceeași categorie gafează, mă întreb dacă nu cumva e premeditarea la mijloc, și-i spune șchiopului povești cu handicapați odioși, celui atins de calviție, bancuri cu Cojac, sterpei îi povestește despre bucuriile maternității, săracului îi vorbește despre bursa de valori și familiei spânzuratului de funie.
Păi nu ziceai, bre, că ești inteligent? Inteligentule!

Mulțumesc, da’ dacă te-ai pus în loja aia doar ca să-mi scuipi semințe în cap de la balcon, o să mă scuzi dacă nu o să stau cu gura deschisă între timp.

Nu, pe bune, acum! Nu-i enervant ce vă povestesc eu aici?!
Și unde mai pui că mai urmează.

Poezie pe un colț de lume

2009-07-08T22:47:00.003+03:00

Mi s-a părut într-o zi că te zăresc. Erai așa și pe dincolo. Un colț al cămășii tale albe rânjea zeflemitor la rochia mea de casă. Așa ca m-am ascuns iar după zid.
Când m-ai strigat, mai târziu, era deja vară. Aproape că începuseră să miroasă a dulceață trandafirii din tapet. Ți-am pus în palmă o cafea neagră și un cub de zahăr alb și am privit prin tine până hăt, dincolo. Știi tu.
Mi-amintesc că te-ai ridicat întinzându-te ca după somn. Mi-ai luat mâna și i-ai trecut cu buzele podul din palmă. Și cum îți sprijineai pleoapele de sus de genele de jos am crezut că ai obosit să fii complicat...
Apoi nu mai știu. În spatele casei se auzeau câinii lătrând și nu mă gândeam decât că o să mai latre o vreme. Așa latră ei după străini.

A case of you
Asculta mai multe audio Muzica

...Yes I loved you dearly

2009-07-03T01:04:00.004+03:00

Diamonds&rust
Asculta mai multe audio Muzica

Flirtwood Mac

2009-06-28T16:28:00.001+03:00

Doamna x: (ușor obraznică, zâmbind cu subînțeles) Domnule profesor, îmi stă pe suflet o întrebare, pot să v-o pun?
Domnul y: (fumând afectat, absent de la sens) Te rog!
Doamna x: (și mai hotărâtă)De ce sunteți așa distant?
Domnul y: (cumva uimit)Distant?! În ce sens?
Doamna x: (condescendentă)Păi, e sens unic. În sensul că nu sunteți apropiat.
Domnul y: (brusc interesat)Depinde ce înțelegeți prin apropiat. Dar nu cred că-s distant.
Doamna x: (lăsând garda jos)Nu sunteți?! În fine, de la mine așa se vede. Mi-ar plăcea să fim mai apropiați.
Domnul y: (degajat, cocoșistic)Înțeleg. Și...cam cât de apropiați ar fi tocmai bine?
Doamna x: (ca și când n-ar fi observat)...De un an aveți aceeași grupă de studenți și nu știți nici până acum cum ne cheamă.
Domnul y: (zâmbind ușor insinuant) Păi...doamna x, nu?!
Doamna x: (aparent inofensivă)Nu, doamna x este mama mea. Ca să ne diferențiem avem numele de botez. (plusând arogantă) Mă simt, totuși, măgulită că i-ați alocat familiei mele spațiu în memoria dumneavoastră.
Domnul y: (curtenitor)Bine, o să mă străduiesc să rețin cum vă cheamă pe fiecare; mulțumită, doamna x?
Doamna x: (marșând)Mulțumită, dar nu și satisfăcută, domnule y.
Domnul y: (uitându-se lung, jumate surprins, jumate pregătit) Hmm...
Doamna x: (scrutându-l provocator)Primul lucru care mi-a plăcut la dumneavoastră e că priviți în ochi. E semn de franchețe. Tot franc vă spun că nu va cânta cocoșul de trei ori și veți uita numele meu după ce nu vă voi mai fi studentă.
Domnul y: (șăgalnic)Credeți?!
Doamna x: (cu un aer indiferent)Da. Ieri, pe hol, vorbeam la mobil. Ați trecut pe lângă mine cu ochii în direcția opusă, deși nu mai era nimeni pe o rază de 100 m. Ostentativ. Am înțeles că-mi făceați o declarație de intenții.
Domnul y: (aproape flirtând)Și cam ce intenție declaram?
Doamna x(cu aerul că-i e totuna): Intenția de a nu avea nicio intenție. Indiferența. Credeam că jucăm tenis și m-am trezit jucând squash. M-ați expulzat prin dezinteres în statutul de non-cunoștință, la care nu aspiram.
Domnul y: (nerăbdător)Și la ce statut aspirați?
Doamna x: (zâmbind, țintuindu-l cu privirea)La întrebarea asta nu o să vă răspund.
Domnul y: (provocator)De ce?
Doamna x: (cu aplomb)Pentru că v-am răspuns deja! Printre rânduri.
Domnul y: (mustăcind încântat) Da? Înseamnă că n-am înțeles nimic.
Doamna x: (râzând cu capul pe spate) Putem să o luăm de la capăt...

To know him is to love him

2009-06-25T03:35:00.002+03:00

Amy Winehouse- To know him is to love him
Asculta mai multe audio Muzica

Despre neînțeleși, bineînțeles!

2009-06-24T16:56:00.004+03:00

De câte ori nu ne-am gratulat sinele sau alteritatea cu sublimul epitet ”neînțeles”?!
De câte ori nu am construit temperamente de săpun pe care am alunecat spre interpretări mai curate și mai uscate ale inșilor retrași într-o diferență vizibilă față de restul lumii, ale oamenilor cu dramă, îngenunchiați de o soartă mereu nedreaptă?!
Și totuși, s-o spunem franc, fie că suntem noi cei căzuți, fie că sunt alții: nu există neînțeleși, ci doar niște deplorabili neadaptați!

Fără facultatea de a îndrăzni suntem reduși la neant.
Niște particule ezitante, incapabile să se așeze într-o structură. Ca pietonii care, pendulând între a trece sau a nu trece, își întâlnesc moartea pe zebră, la intersecția cu hotărârea șoferului.

Șovăiala noastră, altfel umană, aduce cu la fel de omenescul scărpinat în ureche al unui toreador căutat de coarnele unui taur. Ghinionul nu este altceva decât o problemă de viață și de moarte nerezolvată la timp. Sau, dacă vreți, secunda cu care rămâne în urmă sau o ia înainte ceasul unei bombe. Sincronizarea cu ireparabilul.

Iar noi, intuind toate astea, prelungim totuși agonia neadaptaților, oferindu-le drogul letal al înțelegerii. Ceea ce ar trebui să facem este tocmai să le închidem în nas ușa toleranței. Să-i învățăm, indirect, că secretul celor care reușesc este că nu așteaptă cuminți pe la cozi. Pentru că răbdarea lor nu este decât un răgaz precis între două încărcări ale puștii. Iar glonțul lor, când pleacă, nu se întoarce decât cu trofee. Pentru că ei nu-și pierd timpul să afle dacă au dreptul, ei își iau dreptul. Pentru că nu-s preocupați de merit, ci de izbândă, în timp ce meritorii plângăcioși stau pe margine și jelesc nedreptăți universale.

Cred că principala meteahnă a civilizației creștine este larghețea cu care croiește pături pentru mameluci, invocând toleranța ca precedent divin. În ciuda faptului că, întru corecția ei, realitatea ne dă brânci și ghionturi, doar-doar ne-om dumiri că oriunde s-ar face pariurile, pentru ca cineva să câștige, altcineva trebuie să piardă. E-n firea lucrurilor.

Natura nu dă timp de gândire, de aceea și funcționează perfect. Fiecare secundă e programată să ți se întâmple sau să-ți explodeze în față. Iar arbitrarul nu este altceva decât o întârziere a reacției personale.

Turn me on

2009-06-21T04:29:00.001+03:00

Turn me on
Asculta mai multe audio Muzica

Homo stranius

2009-06-19T02:39:00.001+03:00

Hai să fim intimi! Uite, tu mi-ai spune de ce ai părăsit-o, iar eu de ce îl înșel. Bat pariu că niciunul nici celălalt habar nu avem. Asta nu ne-ar împiedica, desigur, să încropim niște note explicative prețioase. Puțină filosofie, puțină dramă, puțin fariseism. Ne-am liniști pentru încă o noapte conștiințele gravide de sensuri contrarii.

Ai putea totuși să mai torni în pahare. Presimt că limba mea ar deveni dintr-o dată mult mai puțin ezitantă, cum și a ta, dispusă la orice. Și printre multe alte fleacuri, menite să ne dezarmeze instinctul de apărare, despre cum eram noi mici și cât tâmpește televizorul și de ce nu mai mergem la vot, ți-aș spune câteva secrete din viața mea, din cauza cărora mâine, când mă voi trezi, voi voma grijă și păreri de rău întreite cu fiere.

Cum ce secrete? De pildă ăla că mi-am început viața sexuală cu Ronsard, poetul. A fost blind date, desigur. E drept că pe coperta cărții era zgâriat cu penița un portret, dar nu într-atât de fidel încât să-mi dau seama cum arată sau dacă mi-ar plăcea. Oricum, mai mult ca sigur ochii îi erau închiși și buzele întredeschise în clipa aceea când, sub puterea cuvintelor lui păcătoase, care-mi hipnotizaseră degetele, am explodat de-atâta închipuire. Ah, ce senzație plăcută, pierderea inocenței!...

- Dar de ce-mi faci semne cu piciorul pe sub masă? Cum?! Am spus toate lucrurile astea cu voce tare?!? Uite, vezi, așa ne smintește ploaia și vinul roșu! Slavă Domnului că s-au terminat!

Servus la cel mai bun prieten

2009-06-13T23:10:00.002+03:00

Cel mai bun prieten este o himeră. Te rog să mă crezi. E fantoma unor dorințe egocentriste. Absurde. Este jucăria unui om mare. Pe cine vei întreba de ce acela și nu altul e cel mai bun prieten al lui, îți va spune fără să ezite: ”pentru că la orice oră din zi și din noapte aș suna la el spunându-i că am o problemă, el ar alerga să mă ajute. Știu sigur că m-aș putea baza pe el pentru orice.”

Așadar, se califică acela care slujește mai bine. Care servește fără crâcnire, la orice oră. Carevasăzică, cel mai bun prieten este, prin definiție, un fel de argat fără simbrie.

Poate de aceea nu mi-a fost dat să aud că cel mai bun prieten al cuiva este omul care a știut să îi dea sfaturi potrivite. Ori acela care a avut, de fiecare dată, răbdarea să-l asculte și intenția să-l înțeleagă. Nu. Asta, se pare, nu va fi niciodată îndeajuns.
Dacă nu ți-a umplut frigiderul cu bere când ai fost părăsit de iubită, sau nu ți-a găsit rapid o slujbă când ai fost dat afară, ori nu și-a scos repede portofelul când i-ai sugerat că ai rămas fără bani, degeaba! Orice altceva ar fi făcut pentru tine, nu contează. Doar se știe: credităm faptele, nu vorbele!

Și totuși, dacă nu e un om al faptelor? Dacă prezența lui îți schimbă subtil și pentru totdeauna viața, făcându-te să evoluezi, să te dezbraci, ca de-o piele de șarpe, de tare moștenite cine-știe-de-unde? Dacă te face să înțelegi pentru prima dată ce ai de făcut, ori te ajută să prețuiești ceea ce ai? Dacă te învață să spui ”nu” acelora cărora le-ai greșit spunându-le ”da” ori, poate, să treci peste orice ai fi crezut că te ține în loc?
Nu-mi răspunde! Sunt întrebări retorice, care se nasc din răspunsuri știute, dar nerostite.

Oricum, eu tot o să cred că o grămadă de cei-mai-buni-prieteni au pierdut în luptă nedreaptă cu niște lichele. Care poate au gândit: ”las că mă duc eu azi, că mâine vine el de două ori.” Care te-au împresurat cu favoruri nesolicitate și și-au făcut plan de recuperare cu dobândă. Care te-au lăudat neobosit, nu te-au contrazis niciodată și ți-au luat apărarea de câte ori nu ai avut dreptate, ca să se ducă apoi acasă și să te critice în absență, cu apropiații lor de sânge, neștiuți decât de Dumnezeu. Care după ce l-au memorat, au mestecat și înghițit bilețelul cu motto-ul lor preferat pentru prieteni:”pupă-i în bot și papă-le tot!”

Cred că nu există cel-mai-bun-prieten. Pentru că dacă ar exista, lumea ar trebui să se-mpartă cu soț. Or mie îmi dă cu rest, de fiecare dată.

Discovery personal chanel

2009-06-05T02:34:00.002+03:00

Mă fascinează visele. Broderia lor de real și ireal, de lucruri la care te-ai gândit și lucruri care nu ți-ar fi trecut niciodată prin cap, de dorințe și angoase. Nu cred că este vorba numai despre subconștient, nici numai despre inconștient. Cred că am descoperit în creierul uman primul mare dadaist. Și ultimul.

Timpul potrivit pentru Tanti Nona

2009-05-29T22:55:00.001+03:00

”Pe om nu-l cunoști nici într-o viață”, spuse femeia cu amărăciune. ”Am 25 de ani de căsătorie, domnișoară, 15 ani am stat în casă cu bărbatul meu și 10 cu bărbatul vecinei și eu nu am văzut că nu-i același om lângă mine”.
Dădui din cap, a bun înțeles, fără să spun nimic. Ce-aș fi putut înțelege?!

Pe soțul femeii îl văzusem deseori, când veneam la probe. Un bărbat timid, cu mult bun simț, care se descălța în holul de la intrare și apoi, după ce saluta ca și cum și-ar fi cerut scuze că locuia în propria lui casă, se retrăgea în vârful șosetelor sale albe ca neaua, într-unul din dormitoare.

Îi cunoșteam de mult. Tanti Nona era croitoreasa la care, pe vremea lui Ceaușescu, dădeam de la perdele la lenjerii de pat și de la fuste la rochii de casă, tot felul de metraje, la cusut. Oameni așezați. Ea mărunțică, rotunjoară, cu pielicica rozalie, ca de purcel și niște picioare mici, de cuconiță de pe vremuri, curată, harnică, mă rog, o femeie obișnuită. El urâțel, cu constituție de tebecist, concav, de te mirai cum de ieșise dintr-un așa bărbat ditamai zdrahonul de băiat, frumos coz și înalt ca garda președintelui.

Expresii de genul ”pe om nu-l cunoști nici într-o viață” mai auzisem eu, dar de fiecare dată zâmbeam ca în fața unei exagerări, tacit admise în numele ideii din spate. Era o logică de tip reducere la absurd. O hiperbolă de dragul demonstrației, credeam. Mi se părea cumva imposibil să nu poți cunoaște pe cineva. Asta ar fi însemnat că facem alegeri aleatorii sau că viața e locul ironiei amare. Or nu puteam accepta asta.

Cu timpul, însă, aveam să realizez că o grămadă de convingeri ”de tinerețe” ale mele urcaseră Golgota îndoielii în anii ce le-au urmat. Orice aș fi crezut la un moment dat, în timp s-a schimbat, s-a nuanțat sau s-a ascuns înțelegerii mele mature.

Nu știu, poate o atare înțelegere își începuse cristalizarea în chiar acea zi, în care Tanti Nona mi-a deschis ușa, cu lacrimi în ochi și mi-a mărturisit că bărbatul ei se mutase la o vecină de la blocul din față, cu care trăia, pare-se de 10 ani. Femeia nu știuse nimic despre pârdalnica de ibovnică până nu a găsit în cutia poștală scrisoarea lui. Din senin îi spunea că îi lasă tot și-i cerea să-l ierte că n-a avut curajul să-i spună altfel.

Matracuca de vecină, era cu numai 5 ani mai mare decât fiul oamenilor. O fâță încă tinerică, fără prea multă carte și pusă pe căpătuială cu oricine ar fi fost dispus să o întrețină.
Pe croitoreasa mea cel mai mult o durea faptul că nu-și dăduse ea seama de atâta vreme că bărbatul ei are pe cineva. ”Vai și-amar, se lamenta ea, să te ferească Dumnezeu de omul ascuns! Că năprasnică-i lovitura la care nu te-aștepți!”

Din păcate Tanti Nona avea ceva dreptate. Oamenii se schimbă. Iar lumea nu e decât o sursă de infinite posibilități pe care fiecare le descoperă la timpul potrivit pentru el, dar care pe ceilalți îi ia veșnic pe nepregătite.
Bărbatul i s-a întors acasă, spășit, după câteva săptămâni. Ea l-a primit și a spălat, probabil, în continuare, șosetele lui albe.

Timpul potrivit nu venise pentru Tanti Nona, se pare. Dar pe mine tot m-a luat pe nepregătite.

O lume de excepții

2009-05-27T13:30:00.002+03:00

Pe când locuiam în căminele studențești din Grozăvești, am descoperit și eu roata sau, dacă vreți, focul. Am descoperit că oamenii se cred excepții, speciali, diferiți. Nu există generalizare negativă care să-i înghită, cum nu există excepție proastă care să-i individualizeze. Orice e de rău nu se referă și la ei.

Aveam pe atunci, în anii studenției, obiceiul să-mi cer dreptul la intimitatea camerei mele, lăsând un bilet atârnat de mânerul exterior al ușii: ”Nu am chef de nimeni. Nu deranjați sub niciun motiv!”. Ce se întâmpla când prietenii mei dădeau cu ochii de bilet? Ei bine începeau să bată la ușă, spunându-și conspirativ numele. ”Vio, deschide, sunt EU!”

Inițial am zâmbit la primul glăscior care încerca să-mi spargă bariera de însingurare cu unicitatea domniei sale. Omul nu credea că biletul se referă și la el. Văzând că nu răspund, încerca ușa, apoi spunea și mai tare, convins, pesemne, că nu fusese auzit din prima când își rostise numele: ”EU sunt, deschide!”
După care îi auzeam papucii- căci căminiștii erau o comunitate de papucari- îndepărtându-se nesiguri, dezorientați, poate chiar frustrați.

Dar nu trecea mult și o nouă excepție apărea, bătând îndelung și discret sau, dimpotrivă, scurt și cuprinzător, punctându-și numele ori cadențând cu ciocănelul degetului arătător vreo melodie care să le poarte către inima mea împietrită mesajul de ”Eu sunt! Nu ăia la care se referă biletul tău.”

Recunosc, de cele mai multe ori sfârșeam prin a izbucni în râs și a le deschide, pentru că erau atât de mulți și reacția lor la bilet era atât de asemănătoare, încât îmi dezamorsau orice nevoie de a ignora draga lor de convingere că ei și numai ei erau exonerați de orice bâzdâc aș fi avut eu pe creier, de mă ceream în singurătatea odăii mele.

De caracterul acesta de excepție mă lovesc și acum. Am încă în jur oameni care cred că nu li se aplică nicio axiomă a principiilor mele, indivizi care au impresia că s-au născut ca să confirme orice regulă ar încerca alții să le impună. Pentru ei a fost inventat pleonasmul: ”toți, fără excepție!” și tot lor le adresez și eu această misivă.

Bat pariu că se gândesc în chiar acest moment că despre alții e vorba! Ironic, nu?