Mi s-a părut într-o zi că te zăresc. Erai așa și pe dincolo. Un colț al cămășii tale albe rânjea zeflemitor la rochia mea de casă. Așa ca m-am ascuns iar după zid.
Când m-ai strigat, mai târziu, era deja vară. Aproape că începuseră să miroasă a dulceață trandafirii din tapet. Ți-am pus în palmă o cafea neagră și un cub de zahăr alb și am privit prin tine până hăt, dincolo. Știi tu.
Mi-amintesc că te-ai ridicat întinzându-te ca după somn. Mi-ai luat mâna și i-ai trecut cu buzele podul din palmă. Și cum îți sprijineai pleoapele de sus de genele de jos am crezut că ai obosit să fii complicat...
Apoi nu mai știu. În spatele casei se auzeau câinii lătrând și nu mă gândeam decât că o să mai latre o vreme. Așa latră ei după străini.
A case of you
Asculta mai multe audio Muzica
08 iulie 2009
03 iulie 2009
28 iunie 2009
Flirtwood Mac
Doamna x: (ușor obraznică, zâmbind cu subînțeles) Domnule profesor, îmi stă pe suflet o întrebare, pot să v-o pun?
Domnul y: (fumând afectat, absent de la sens) Te rog!
Doamna x: (și mai hotărâtă)De ce sunteți așa distant?
Domnul y: (cumva uimit)Distant?! În ce sens?
Doamna x: (condescendentă)Păi, e sens unic. În sensul că nu sunteți apropiat.
Domnul y: (brusc interesat)Depinde ce înțelegeți prin apropiat. Dar nu cred că-s distant.
Doamna x: (lăsând garda jos)Nu sunteți?! În fine, de la mine așa se vede. Mi-ar plăcea să fim mai apropiați.
Domnul y: (degajat, cocoșistic)Înțeleg. Și...cam cât de apropiați ar fi tocmai bine?
Doamna x: (ca și când n-ar fi observat)...De un an aveți aceeași grupă de studenți și nu știți nici până acum cum ne cheamă.
Domnul y: (zâmbind ușor insinuant) Păi...doamna x, nu?!
Doamna x: (aparent inofensivă)Nu, doamna x este mama mea. Ca să ne diferențiem avem numele de botez. (plusând arogantă) Mă simt, totuși, măgulită că i-ați alocat familiei mele spațiu în memoria dumneavoastră.
Domnul y: (curtenitor)Bine, o să mă străduiesc să rețin cum vă cheamă pe fiecare; mulțumită, doamna x?
Doamna x: (marșând)Mulțumită, dar nu și satisfăcută, domnule y.
Domnul y: (uitându-se lung, jumate surprins, jumate pregătit) Hmm...
Doamna x: (scrutându-l provocator)Primul lucru care mi-a plăcut la dumneavoastră e că priviți în ochi. E semn de franchețe. Tot franc vă spun că nu va cânta cocoșul de trei ori și veți uita numele meu după ce nu vă voi mai fi studentă.
Domnul y: (șăgalnic)Credeți?!
Doamna x: (cu un aer indiferent)Da. Ieri, pe hol, vorbeam la mobil. Ați trecut pe lângă mine cu ochii în direcția opusă, deși nu mai era nimeni pe o rază de 100 m. Ostentativ. Am înțeles că-mi făceați o declarație de intenții.
Domnul y: (aproape flirtând)Și cam ce intenție declaram?
Doamna x(cu aerul că-i e totuna): Intenția de a nu avea nicio intenție. Indiferența. Credeam că jucăm tenis și m-am trezit jucând squash. M-ați expulzat prin dezinteres în statutul de non-cunoștință, la care nu aspiram.
Domnul y: (nerăbdător)Și la ce statut aspirați?
Doamna x: (zâmbind, țintuindu-l cu privirea)La întrebarea asta nu o să vă răspund.
Domnul y: (provocator)De ce?
Doamna x: (cu aplomb)Pentru că v-am răspuns deja! Printre rânduri.
Domnul y: (mustăcind încântat) Da? Înseamnă că n-am înțeles nimic.
Doamna x: (râzând cu capul pe spate) Putem să o luăm de la capăt...
Domnul y: (fumând afectat, absent de la sens) Te rog!
Doamna x: (și mai hotărâtă)De ce sunteți așa distant?
Domnul y: (cumva uimit)Distant?! În ce sens?
Doamna x: (condescendentă)Păi, e sens unic. În sensul că nu sunteți apropiat.
Domnul y: (brusc interesat)Depinde ce înțelegeți prin apropiat. Dar nu cred că-s distant.
Doamna x: (lăsând garda jos)Nu sunteți?! În fine, de la mine așa se vede. Mi-ar plăcea să fim mai apropiați.
Domnul y: (degajat, cocoșistic)Înțeleg. Și...cam cât de apropiați ar fi tocmai bine?
Doamna x: (ca și când n-ar fi observat)...De un an aveți aceeași grupă de studenți și nu știți nici până acum cum ne cheamă.
Domnul y: (zâmbind ușor insinuant) Păi...doamna x, nu?!
Doamna x: (aparent inofensivă)Nu, doamna x este mama mea. Ca să ne diferențiem avem numele de botez. (plusând arogantă) Mă simt, totuși, măgulită că i-ați alocat familiei mele spațiu în memoria dumneavoastră.
Domnul y: (curtenitor)Bine, o să mă străduiesc să rețin cum vă cheamă pe fiecare; mulțumită, doamna x?
Doamna x: (marșând)Mulțumită, dar nu și satisfăcută, domnule y.
Domnul y: (uitându-se lung, jumate surprins, jumate pregătit) Hmm...
Doamna x: (scrutându-l provocator)Primul lucru care mi-a plăcut la dumneavoastră e că priviți în ochi. E semn de franchețe. Tot franc vă spun că nu va cânta cocoșul de trei ori și veți uita numele meu după ce nu vă voi mai fi studentă.
Domnul y: (șăgalnic)Credeți?!
Doamna x: (cu un aer indiferent)Da. Ieri, pe hol, vorbeam la mobil. Ați trecut pe lângă mine cu ochii în direcția opusă, deși nu mai era nimeni pe o rază de 100 m. Ostentativ. Am înțeles că-mi făceați o declarație de intenții.
Domnul y: (aproape flirtând)Și cam ce intenție declaram?
Doamna x(cu aerul că-i e totuna): Intenția de a nu avea nicio intenție. Indiferența. Credeam că jucăm tenis și m-am trezit jucând squash. M-ați expulzat prin dezinteres în statutul de non-cunoștință, la care nu aspiram.
Domnul y: (nerăbdător)Și la ce statut aspirați?
Doamna x: (zâmbind, țintuindu-l cu privirea)La întrebarea asta nu o să vă răspund.
Domnul y: (provocator)De ce?
Doamna x: (cu aplomb)Pentru că v-am răspuns deja! Printre rânduri.
Domnul y: (mustăcind încântat) Da? Înseamnă că n-am înțeles nimic.
Doamna x: (râzând cu capul pe spate) Putem să o luăm de la capăt...
25 iunie 2009
24 iunie 2009
Despre neînțeleși, bineînțeles!
De câte ori nu ne-am gratulat sinele sau alteritatea cu sublimul epitet ”neînțeles”?!
De câte ori nu am construit temperamente de săpun pe care am alunecat spre interpretări mai curate și mai uscate ale inșilor retrași într-o diferență vizibilă față de restul lumii, ale oamenilor cu dramă, îngenunchiați de o soartă mereu nedreaptă?!
Și totuși, s-o spunem franc, fie că suntem noi cei căzuți, fie că sunt alții: nu există neînțeleși, ci doar niște deplorabili neadaptați!
Fără facultatea de a îndrăzni suntem reduși la neant.
Niște particule ezitante, incapabile să se așeze într-o structură. Ca pietonii care, pendulând între a trece sau a nu trece, își întâlnesc moartea pe zebră, la intersecția cu hotărârea șoferului.
Șovăiala noastră, altfel umană, aduce cu la fel de omenescul scărpinat în ureche al unui toreador căutat de coarnele unui taur. Ghinionul nu este altceva decât o problemă de viață și de moarte nerezolvată la timp. Sau, dacă vreți, secunda cu care rămâne în urmă sau o ia înainte ceasul unei bombe. Sincronizarea cu ireparabilul.
Iar noi, intuind toate astea, prelungim totuși agonia neadaptaților, oferindu-le drogul letal al înțelegerii. Ceea ce ar trebui să facem este tocmai să le închidem în nas ușa toleranței. Să-i învățăm, indirect, că secretul celor care reușesc este că nu așteaptă cuminți pe la cozi. Pentru că răbdarea lor nu este decât un răgaz precis între două încărcări ale puștii. Iar glonțul lor, când pleacă, nu se întoarce decât cu trofee. Pentru că ei nu-și pierd timpul să afle dacă au dreptul, ei își iau dreptul. Pentru că nu-s preocupați de merit, ci de izbândă, în timp ce meritorii plângăcioși stau pe margine și jelesc nedreptăți universale.
Cred că principala meteahnă a civilizației creștine este larghețea cu care croiește pături pentru mameluci, invocând toleranța ca precedent divin. În ciuda faptului că, întru corecția ei, realitatea ne dă brânci și ghionturi, doar-doar ne-om dumiri că oriunde s-ar face pariurile, pentru ca cineva să câștige, altcineva trebuie să piardă. E-n firea lucrurilor.
Natura nu dă timp de gândire, de aceea și funcționează perfect. Fiecare secundă e programată să ți se întâmple sau să-ți explodeze în față. Iar arbitrarul nu este altceva decât o întârziere a reacției personale.
De câte ori nu am construit temperamente de săpun pe care am alunecat spre interpretări mai curate și mai uscate ale inșilor retrași într-o diferență vizibilă față de restul lumii, ale oamenilor cu dramă, îngenunchiați de o soartă mereu nedreaptă?!
Și totuși, s-o spunem franc, fie că suntem noi cei căzuți, fie că sunt alții: nu există neînțeleși, ci doar niște deplorabili neadaptați!
Fără facultatea de a îndrăzni suntem reduși la neant.
Niște particule ezitante, incapabile să se așeze într-o structură. Ca pietonii care, pendulând între a trece sau a nu trece, își întâlnesc moartea pe zebră, la intersecția cu hotărârea șoferului.
Șovăiala noastră, altfel umană, aduce cu la fel de omenescul scărpinat în ureche al unui toreador căutat de coarnele unui taur. Ghinionul nu este altceva decât o problemă de viață și de moarte nerezolvată la timp. Sau, dacă vreți, secunda cu care rămâne în urmă sau o ia înainte ceasul unei bombe. Sincronizarea cu ireparabilul.
Iar noi, intuind toate astea, prelungim totuși agonia neadaptaților, oferindu-le drogul letal al înțelegerii. Ceea ce ar trebui să facem este tocmai să le închidem în nas ușa toleranței. Să-i învățăm, indirect, că secretul celor care reușesc este că nu așteaptă cuminți pe la cozi. Pentru că răbdarea lor nu este decât un răgaz precis între două încărcări ale puștii. Iar glonțul lor, când pleacă, nu se întoarce decât cu trofee. Pentru că ei nu-și pierd timpul să afle dacă au dreptul, ei își iau dreptul. Pentru că nu-s preocupați de merit, ci de izbândă, în timp ce meritorii plângăcioși stau pe margine și jelesc nedreptăți universale.
Cred că principala meteahnă a civilizației creștine este larghețea cu care croiește pături pentru mameluci, invocând toleranța ca precedent divin. În ciuda faptului că, întru corecția ei, realitatea ne dă brânci și ghionturi, doar-doar ne-om dumiri că oriunde s-ar face pariurile, pentru ca cineva să câștige, altcineva trebuie să piardă. E-n firea lucrurilor.
Natura nu dă timp de gândire, de aceea și funcționează perfect. Fiecare secundă e programată să ți se întâmple sau să-ți explodeze în față. Iar arbitrarul nu este altceva decât o întârziere a reacției personale.
21 iunie 2009
19 iunie 2009
Homo stranius
Hai să fim intimi! Uite, tu mi-ai spune de ce ai părăsit-o, iar eu de ce îl înșel. Bat pariu că niciunul nici celălalt habar nu avem. Asta nu ne-ar împiedica, desigur, să încropim niște note explicative prețioase. Puțină filosofie, puțină dramă, puțin fariseism. Ne-am liniști pentru încă o noapte conștiințele gravide de sensuri contrarii.
Ai putea totuși să mai torni în pahare. Presimt că limba mea ar deveni dintr-o dată mult mai puțin ezitantă, cum și a ta, dispusă la orice. Și printre multe alte fleacuri, menite să ne dezarmeze instinctul de apărare, despre cum eram noi mici și cât tâmpește televizorul și de ce nu mai mergem la vot, ți-aș spune câteva secrete din viața mea, din cauza cărora mâine, când mă voi trezi, voi voma grijă și păreri de rău întreite cu fiere.
Cum ce secrete? De pildă ăla că mi-am început viața sexuală cu Ronsard, poetul. A fost blind date, desigur. E drept că pe coperta cărții era zgâriat cu penița un portret, dar nu într-atât de fidel încât să-mi dau seama cum arată sau dacă mi-ar plăcea. Oricum, mai mult ca sigur ochii îi erau închiși și buzele întredeschise în clipa aceea când, sub puterea cuvintelor lui păcătoase, care-mi hipnotizaseră degetele, am explodat de-atâta închipuire. Ah, ce senzație plăcută, pierderea inocenței!...
- Dar de ce-mi faci semne cu piciorul pe sub masă? Cum?! Am spus toate lucrurile astea cu voce tare?!? Uite, vezi, așa ne smintește ploaia și vinul roșu! Slavă Domnului că s-au terminat!
Ai putea totuși să mai torni în pahare. Presimt că limba mea ar deveni dintr-o dată mult mai puțin ezitantă, cum și a ta, dispusă la orice. Și printre multe alte fleacuri, menite să ne dezarmeze instinctul de apărare, despre cum eram noi mici și cât tâmpește televizorul și de ce nu mai mergem la vot, ți-aș spune câteva secrete din viața mea, din cauza cărora mâine, când mă voi trezi, voi voma grijă și păreri de rău întreite cu fiere.
Cum ce secrete? De pildă ăla că mi-am început viața sexuală cu Ronsard, poetul. A fost blind date, desigur. E drept că pe coperta cărții era zgâriat cu penița un portret, dar nu într-atât de fidel încât să-mi dau seama cum arată sau dacă mi-ar plăcea. Oricum, mai mult ca sigur ochii îi erau închiși și buzele întredeschise în clipa aceea când, sub puterea cuvintelor lui păcătoase, care-mi hipnotizaseră degetele, am explodat de-atâta închipuire. Ah, ce senzație plăcută, pierderea inocenței!...
- Dar de ce-mi faci semne cu piciorul pe sub masă? Cum?! Am spus toate lucrurile astea cu voce tare?!? Uite, vezi, așa ne smintește ploaia și vinul roșu! Slavă Domnului că s-au terminat!
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
Postări
